Fotografiile cu pasari si animale salbatice ne fascineaza, dar nu stim, sau poate doar banuim, cat de multa munca si cate ore de asteptare stau in spatele lor. De aceasta data am „stat de vorba” cu fotograful Rares Besliu, ale carui fotografii transced viața urbană obișnuită și ne fac să realizăm frumusețea faunei salbatice.

 

Rep: Pentru început, cine este omul Rareș Beșliu?

RB : Este tată de fată – pentru un bărbat, cea mai frumoasă și mai grea meserie din lume. După aceea este antreprenor, economist, entuziast, pasionat de călătorie, meloman, fotograf și, poate cel mai curios om dintre toți. Lista continuă, așa că mai bine rămânem la fotografie ?

 

Rep: Când și cum a început cariera ta de fotograf și cine te-a încurajat să mergi pe

acest drum?

RB : Din 2015 – un an bun, așa, ca la vin. Acela a fost momentul în care m-am hotărât să-mi trăiesc visul și să văd lumea, alta decât cea din resorturile all-inclusive. Călătoriile prin lume trebuiau imortalizate, așa mi-am cumpărat primul mirrorless, iar DSLR-ul l-am uitat în lada cu amintiri. Atunci fotografiam tot ce îmi atrăgea atenția, de la oameni la clădiri.

Apoi, ușor-ușor, am descoperit un vis mai mare. Am fugit de aglomerație și am început să mă plimb prin natură, să mă bucur de tot ce are ea mai bun de oferit. Inițial, fotografiind peisaj. Apoi am descoperit tufișurile. Aștept mereu un cadru memorabil de wildlife, chiar dacă e vreme rea sau amorțesc stând nemișcat. Și asta după ce am descoperit că emoția pe care mi-o transmit animalele sălbatice sau păsările, mă copleșește. Cu trecerea timpului, am realizat că mi-am găsit drumul în fotografie și nu există o ramură a acesteia care să-mi poată aduce plăcere mai mare.

 

Am simțit încurajări permanente de-a lungul timpului și chiar simt nevoia să le mulțumesc prietenilor, dar mai ales necunoscuților care mă încurajează constant și necondiționat.

Rep: Dintre toate stilurile de fotografie, se pare că stilul wild ți se potrivește de

minune. Cum a început totul? De unde pasiunea pentru animalele și păsările

sălbatice?

RB : Să spunem că el m-a ales pe mine. Am încercat destul de multe stiluri: street, fotoreportaj, natură, portret… Și astăzi mai am momente în care simt nevoia să fotografiez peisaje, dar uit imediat ce văd o pasăre și-mi distrage atenția :).

 

Iar asta s-a întâmplat întâia oară primăvara trecută. Căutam ceva de făcut și m-am dus pe câmpul din jurul casei mele, la pozat de floricele. A doua zi m-am întors să văd „cât au mai crescut” J, dar am luat cu mine, pentru teste, și un obiectiv de 500mm. Întâmplarea face ca exact atunci să văd multe păsări zburând în rapița ce tocmai înflorise.

Nu știam ce sunt, doar că mi-au atras atenția într-un mare fel, era un spectacol acolo. Până atunci, cunoșteam doar vrăbiile, pescărușii, ciorile și unele specii din Deltă, unde fusesem de câteva ori. Doar că astea erau ba galbene, ba aveau reflexii metalice în soare și picățele ca niște inimioare pe pene, ba ciocul mai gros etc. M-a fascinat că erau atât de frumoase și atât de aproape de casa mea. Ulterior, am aflat că fotografiasem codobatura galbenă, presura sură și un stol de grauri gălăgioși. De atunci, le-am vizitat constant, până când s-a cules rapița. Și așa a început pasiunea mea pentru wildlife, odată ce am realizat câte emoții pot să am în fața vietăților, dar și câtă emoție îmi transmit fotografiile cu ele.

Aș concluziona că am ales cel mai greu stil de fotografie, dar care simt că îmi oferă cel mai mult.

Rep: Ai avut dificultăți atunci când fotografiai animale sălbatice? Ai fost „atacat”?

Dar momente în care animalele s-au apropiat prietenos și au stat să le mângâi?

RB : Din fericire, nu am fost atacat niciodată, în afară de țânțarii din Deltă și de câinii amenințători ai ciobanilor J. Ba chiar am ajuns să ațipesc conștient lângă un bârlog de urs – câteodată entuziasmul e mai puternic decât frica. În schimb, pot spune că atunci când intru cu pluta în apă, simt pericolul destul de aproape – niciodată nu știi ce-ți aduce următorul pas prin apă și nici nu poți să prevezi nimic…

Cât despre momentele în care ne-am apropiat unii de alți, pot spune că încep să fie din ce în ce mai dese. Camuflajul e cel mai bun prieten în acele dăți și-mi dă ocazia să le văd chiar și de la câțiva centimetri. Ciocîntorsul mi-a ciugulit din plasa de camuflaj, iar pescărașul albastru aproape că mi s-a așezat pe cap. Dar unul dintre cele mai frumoase momente a fost când am despărțit doi pufini care se luaseră la harță J.

Rep: Care sunt zonele în care mergi să fotografiezi animalele sălbatice?

RB : Oriunde văd că mișcă ceva prin tufișuri :)) Dar cel mai des merg în Delta Dunării și în pădurile din țară. Nu cred că e loc unde să nu găsesc ceva de fotografiat – prima oară când am fost în Cehia, în căutare de peisaje, eu m-am întors cu fotografii cu iepuri și fazani ?.

Însă unul dintre cele mai frumoase și sălbatice locuri este Scoția, unde am fost de curând și plănuiesc să merg de cât mai multe ori. Acolo am fotografiat vidre pentru prima oară, iar peisajul îți taie răsuflarea. Nu zic „nu” nici la o ședință foto cu pufinii din Islanda sau Feroe.

 

Rep: Ce momente ale zilei alegi pentru fotografia wild?

RB : Oricând e înnorat sau plouă :)) Altfel, ne vedem doar la răsărit sau la apus – iubesc lumina lor caldă și blândă.

Rep: Ce echipament ar fi indicat să aibă un fotograf de wildlife și nu mă refer strict la

aparatura foto, ci în general (cort de camuflaj, mănuși speciale, costum special)?

RB : Camuflaj din cap până în picioare, iar asta înseamnă haine, încălțăminte, husă pentru aparat, plasă de camuflaj, plută de hide sau cort de hide (în funcție de zona unde fotografiază).

Rep: Cam cât timp trebuie să aștepți până apare un animal pe care să-l poți

fotografia?

RB : Este o loterie. Niciodată nu știi dacă găsești ceva și, cu atât mai puțin, cât aștepți după el. Poți să ai un noroc chior sau poți să stai ore în șir și eventual să te mai întorci și-n alte zile. Sau în alți ani J.

Rep: Ai și metode prin care să atragi animalele spre a le fotografia?

RB : Încerc să le învăț cât mai mult comportamentul, pentru că mă ajută să anticipez anumite momente și să înțeleg mai bine cum trebuie să mă apropii de ele, fără să-mi simtă prezența.

Rep: Am observat că ești îndrăgostit de păsări. Cam câte specii ai fotografiat până

la acest moment?

RB : Le-am pierdut numărul, iar asta mă bucură enorm. Tot ce știu e că sper să fie din ce în ce mai multe.

Rep: Ai foarte multe cunoștințe despre păsări, ai studii de specialitate în domeniu,

sau este pură pasiune?

RB : Nu am studii în domeniu, dar de fiecare dată când descopăr o specie nouă, dau iama în determinator și pe net, ca să aflu tot ce nu știam despre ele.

Rep: Există sau este în curs de apariție un album de fotografie strict profilat pe

ramura păsărilor?

RB : Abia aștept să-l lansez, doar că nu este doar despre păsări, ci despre wildlife în general – sunt atâtea animale care își merită un loc în album. I-am găsit chiar și numele, însă mai aștept puțin până-l voi spune.

Rep: Care ar fi particularitățile de bază ale unui fotograf de animale în general și de păsări în mod special?

RB : Răbdare, răbdare și răbdare. Și aș mai spune și curiozitate, ambiție, perseverență și încredere că va veni și ziua lui.

Rep: Ne poți povesti o sesiune foto ale cărei rezultate finale te-au făcut să fii

mândru de tine și de munca ta?

RB : Îmi vine în cap momentul în care am tras cadrul meu preferat. Eram în Deltă și mă întorceam la cazare după o zi în care am stat ascuns prin tufișuri, camuflat, nemișcat, dar fără vreo fotografie „wow”. Atunci am văzut un piciorong în lumina apusului, contre jour. Venea spre mine, cu privirea în obiectiv. Mi-a fost teamă că nu îl prind cum trebuie, pentru că eram în barcă și mă chinuiam să-l fotografiez de la nivelul lui, însă rezultatul m-a surprins și am realizat încă o dată cât de important e norocul.

Rep: Dar o intamplare hazlie petrecută în cadrul unei sesiuni foto la care ai

participat?

RB : Un moment simpatic a fost în Munții Făgăraș, când pândeam marmote și am găsit una atât de gălăgioasă, încât nu am avut liniște nicio clipă pe parcursul „ședinței” – efectiv, chițăia non stop.

Rep: Care este cel mai mare vis al tău legat de arta fotografică?

RB : Pff, asta chiar e o întrebare grea. Nu m-am gândit niciodată, pentru că le-am făcut pe toate din mers, iar lucrurile au venit de la sine. Nu aș putea spune vis anume, dar am niște dorințe.

Mi-ar plăcea să pot călători cât mai mult, să am ocazia să suprind cât mai multe specii de animale și păsări, să fac cunoscută România prin fauna ei fantastică, să-mi permit echipamente din ce în ce mai bune și să nu renunț niciodată – pentru că nu e deloc o „meserie” ușoară.

 

Rep: Să facem un exercitiu de imaginație. Dacă astăzi te-ai întâlni cu Rareș de la

început de drum, ce l-ai sfătui ca să ajungă la performanța pe care ti-o dorești în

arta fotografică?

RB : Să nu mai urce pe Ciucaș de trei ori în 24 de ore, după o perioadă de sedentarism și cu un rucsac cu multe kilograme în spate. Pentru că va avea nevoie de un corp sănătos, care să reziste provocărilor fotografiei de wildlife.

Rep: Nu pot încheia fără a te ruga să ne povestești câteva cuvinte despre un alt

proiect din care faci parte, foarte apreciat, și anume “Dor de Viscri”.

RB : Dintotdeauna mi-a plăcut ideea de a scoate o carte, e lucrul pe care chiar poți să zici că-l lași în urmă. Dar nu am făcut din asta un scop în sine, a rămas o dorință frumoasă undeva în adâncul minții. Iar „Dor de Viscri” a fost o întâmplare, a venit neplanificat.

 

Mergeam cu treabă la Târgu Mureș și, la un moment dat, am văzut indicatorul spre Viscri. Știam de sat și îmi doream de mult să-l vizitez, dar nu am avut ocazia până atunci. Și pentru că aveam timp să fac un scurt ocol, m-am dus. Nu știu cum s-a făcut, dar prima casă la care m-am oprit a fost una cu gutui în geam, scorojite, trecute de iarnă, dar care m-au întors în timp. Am retrăit pentru un moment copilăria, când bunica îmi gătea mâncare de gutui și a fost un sentiment atât de puternic, încât am simțit nevoia să fac ceva cu el, să nu-l las să treacă. Iar primul gând a fost o carte care să surprinda momentul. De atunci, am muncit la visul ăsta.

Așa a apărut „Dor de Viscri”, primul album fotografic despre Viscri, ilustrat prin 86 de imagini unice, însoțite de povestea satului, scrisă în trei limbi (română, germană, engleză).

Rep: Știm cu toții că satul Viscri l-a fermecat chiar si pe prințul Charles. Ați avut

oportunitatea de a-i înmâna personal acest album?

RB : Chiar de curând a vizitat România, dar când am aflat, eram deja în Deltă la fotografiat de păsări. Așa că o prietenă bună din Viscri i-a oferit albumul în numele meu și sunt tare încântat că a ajuns și în mâinile prințului.

Rep : În afară de albumul mai sus amintit, unde îți mai putem admira fotografiile?

RB : Sunt destul de activ pe conturile de social media, unde postez constant: Facebook și Instagram.

Rep: Rares, iti multumesc foarte mult pentru timpul acordat, ma simt foarte onorata. Iti doresc mult succes in continuare si astept cu nerabdare acel album de fotografii de care ne-ai vorbit .

---

Un articol de: Angela Codrina Bocse