Mai bine de o saptamana de cand am plecat de la ultimul port. Am lasat in urma racoarea relativa din sudul Braziliei si ne apropiem vertiginos de linia Ecuatorului. Marea e calma si calda, prea calda pentru bietele noastre masinarii care trebuiesc racite cumva. Soarele arde puternic si incinge tabla navei pana cand in masina incepem sa ne simtim ca in cuptorul cu microunde. Oriunde pui mana, frige, iar aerul e greu de respirat. Aerul conditionat din camera de comanda este o binecuvantare, dar si un pericol ascuns, sanatos nu poate fi sa vii ud leoarca de la 43-44 grade la 21. Acasa nu ma crede nimeni cand le zic ca ies din camera masini sa ma racoresc afara, la 35 de grade ?

Ca suntem rupti de lume de atatea zile, se vede. Abia mai vorbim de virusi si pandemii, aproape ca am uitat, prinsi si in muncile de zi cu zi. Imi vine sa zambesc, ma gandesc la toti cei de acasa care stau in izolare si se plang ca abia rezista o saptamana, doua. Le-as spune sa se uite pe geam si sa schimbe orice vad in jur cu apa si atat. Apoi sa taie cablul TV si sa scoata modemul de net din priza, sa puna telefonul pe airplane mode si sa stea asa. Nu mai zic de munca, doar sa stea. Nu o saptamana, ci cam 5-6 luni din an. Sa stii ce zi din saptamana este dupa ce meniu e la masa. Sa vezi aceleasi figuri zi de zi. Sa ii stii atat de bine incat sa recunosti cui apartin hainele din masina de spalat, fara sa o deschizi. Wow, eu ma antrenez pentru carantina asta de 21 de ani ?, acum realizez.

Astazi, pentru prima data de la plecare, ploua. Ceva treaba a facut sa trebuiasca sa ies pe coverta. Inselatoare ploaie, nu e racoroasa deloc, dimpotriva, ma simteam ca sub un dus cald, m-a facut sa transpir si mai tare, daca e posibil asa ceva. Ufff, abia astept sa iesim din zona asta. Ne asteapta cateva zile grele, cu multe manevre, pe fluviu, schimbat de piloti..dupa atata stat in ancora uitasem cum mai e si in „viata reala”. Zicea bine o vorba, ca o nava e in siguranta la ancora, dar nu pentru asta sunt facute navele ? oricum, noi suntem pregatiti, cum altfel s-ar putea? Nu pentru asta suntem aici? Imi admir colegii care si-au terminat de mult contractele si inca merg inainte, zi de zi, facandu-si datoria ca si in celelalalte 6, 7 luni de cand sunt aici..

E pauza de cafea. Urc la cabina, imi ud planta de ardei iute si-i vorbesc putin. Mi-a dat deja o recolta, apoi s-a uscat, l-am udat in continuare, iar acum are flori iarasi, in curand va veni a doua transa de ardei iute. Nu-s eu foarte priceput cu plantele, dar asta mi-a cazut draga, ce sa fac. Imi miroase a pamant proaspat si a verde, imi aduce aminte de casa. Mi-am vizitat azi si prietenul de la prova, un corb de mare brun si-a facut culcus pe ancora de la tribord si merge cu noi de cateva zile. Din cand in cand isi mai ia zborul, mai pescuieste cate ceva si se intoarce la locul lui. Imi bate la usa un timonier brazilian, a venit sa-mi spuna ca trece pe langa noi o corabie de-a marinei militare braziliene, poate vreau sa-i fac poze ? avantajul cand toata lumea te vede cu aparatul de gat mereu, cum apare ceva interesant, ti se aduce la cunostinta. Imi iau camera si ies. Nu mai ploua, dar cerul e in continuare acoperit. Vad si corabia, inainteaza usor, fara panze. O fotografiez, ma uit in poze, nu se vede nici o miscare pe punte, ciudat. O privesc cum trece travers de noi, inaintand usor spre un nor negru din care ploaia a inceput sa cada pe o bucatica mica din nemarginirea asta albastra. Inainteaza incet, ca o nava fantoma pe o mare pustie. Imi da fiori, ii mai fac cateva poze si apoi o privesc doar cum se micsoreaza spre orizont. Ma astept sa dispara intr-un nor de ceata sau intr-o sclipire de lumina, ca si cum n-ar fi fost, ca o nalucire nascuta dintr-o minte hiperactiva. Ma scutur de ganduri si ma intorc in castel. S-a terminat pauza, sunetul telefonului ma readuce in prezent. Avem treaba inca, ziua nu e gata..

Un articol semnat de: Cezar Gabriel