Saptamana 3, calatoria continua alaturi de Gabriel Cezar, ce ne asteapta, descoperim impreuna din “Jurnal de Bord”

Martie, anul marii epidemii de panica. Pentru ca cel mai periculos virus este ala care ti se ancoreaza in strafundurile mintii, undeva. In mars spre Sao Sebastiao, dupa schimbarea de voiaj. Lasam Rio De Janeiro in urma, ar fi trebuit sa fim ajunsi. Asa, mai avem inca o zi de mars. Undeva, departe, Atlanticul de Sud a fiert, la noi ajunge doar hula asta lunga care ne da dureri de cap. Iar ne leganam, iar si iar..stau intins si ascult cum se rostogolesc lucrurile prin sertare. Mobila scartaie, mai cade cate ceva de pe masa. Le las sa cada, oricum, nu am cum sa le fixez. Ma uit la ele cum se alearga prin cabina, dintr-un perete in altul, sticle de apa, un pahar, un deodorant, parca ar dansa. Pun muzica, sa fie tabloul complet. Vreau sa uit de hula, de ploaia care ne-a insotit doua zile, de inspectia care ne asteapta la sosire, de boli si virusi si teama si panica. In fiecare zi, deschid Newslink-ul si le iau la rand: romanian news – coronavirus, philipino news – coronavirus, brazilian news – la fel, international news – acelasi refren, russian news – Putin propune nu stiu ce modificari la Constitutie. Wow, nu credeam sa ajung ziua in care stirile din Rusia imi vor parea atat de interesante. Stirile maritime nu arata mai bine, colegilor care au fost prin China li se refuza schimbul, nave in carantina, nave carora li se refuza accesul in unele porturi, carora nu li se mai livreaza alimente, apa. A innebunit lumea, as vrea sa pun timpul pe repede inainte, pana cand toata prostia asta va trece. Ma inchid in cabina, stau intins, eu si cu gandurile mele. Inevitabil, toate imi zboara spre casa. Il vad pe Max in pragul usii, cu jucaria lui preferata in botic, dand din coada a invitatie la joaca. Imi vad Regina pe terasa, citind. Acordurile concertului de vioara pe care il ascult se dizolva si dispar de aici, din cabina mea, si se aud acum acasa, pe terasa. Sunt si eu acolo. Imi miroase a primavara, e cald, iarba din livada e uda, pasesc descult prin ea, alerg cu Max, imi imbratisez sotia. O privesc si albastrul ochilor ei ma invaluie, creste, infinit, de jur imprejurul meu. Deschid ochii, cu un oftat. „in curand, in curand, mai e putin..” Mi-e tare dor, asta e, in meseria asta inveti sa traiesti cu dorul, cu leganatul, cu pierderea, cu durerea. La prova, corbi de mare ne insotesc zburand in jurul catargului. Cand si cand coboara cu o viteza ametitoare, alergand pestii zburatori la rasul apei, uneori plonjeaza sub apa dupa ei, ca niste torpile in miniatura. Ies apoi cu cate un peste in cioc, decoleaza iar si isi reiau locul. Ies sa le fac cateva poze. Trec atat de aproape de mine, incat le miros sarea din pene. Greu sa-i prinzi, zboara si schimba directia extraordinar de repede. Ocupat mereu cu aparatul la ochi, nici nu bag de seama cat de aproape trec de mine, nu aud decat un suierat vag, cum despica aerul cu forma lor de sageata. Plonjeaza ici si colo, apoi se regrupeaza deasupra teugii, planand elegant si fara efort. Ce va pasa voua, peste sa fie, nu? ma trezesc vorbind tare. Jur ca unul din ei s-a uitat la mine o secunda, dupa care imi raspunde cu un croncanit scurt. O iau ca pe un „da”. Zambesc, le fac cu mana si ma retrag.

Un articol semnat de: Cezar Gabriel