Selectați Pagina

Jurnal de bord, Saptamana 28

Jurnal de bord, Saptamana 28

      Anticipez putin scriind acum jurnalul de saptamana urmatoare. Cel mai probabil voi ajunge la destinatia urmatoare odata cu el si, sper eu sa ajung intr-o dispozitie mult mai buna decat cea cu care plec de aici.

Spun inteleptii sa nu te consumi prea mult din cauza lucrurilor pe care nu le poti schimba. Si ca totul se intampla cu un sens si exact atunci cand trebuie, nici mai devreme si nici mai tarziu. Si, desi recunosc logica din spatele cuvintelor, ceva din mine nu se poate conforma. Si se revolta. Impotriva lucrurilor facute pe jumate, in delasare. Impotriva nepasarii, impotriva minciunii. Impotriva lipsei de empatie, impotriva unui sistem semisclavagist care profita de lipsa de reactie a celor prinsi in el. Si impotriva lipsei de reactie a celor care ar trebui sa reactioneze. Impotriva unei lumi in care singura libertate este cea de a-ti alege decorul in care vrei sa-ti muti cusca, si uneori nici aia. Impotriva unei lumi in care nu mai exista notiuni ca respectul, onoarea, compasiunea.  O lume in care nu suntem decat niste numere, niste initiale scrise cu marker-ul pe o tabla alba, si in care strigatul nostru de revolta nu e decat un bazait iritant, usor de indepartat cu o fluturare de mana.

In meseria asta a noastra, a marinarilor, in colivia asta in care ne-am incuiat de buna voie, ne place sa credem ca persoana noastra conteaza, ca prezenta noastra intr-un loc face o diferenta. Ca suntem „cineva”. Si adevarul e ca suntem „cineva”, dar nu in sensul dorit de noi. Suntem cineva, suntem unul, suntem toti, fara chip, fara nume. Suntem un set de aptitudini imbracat intr-un corp. Marimea M, L, XL, culoare portocalie sau albastra, depinde de cat de des vezi lumina soarelui. Aici, in universul nostru restrans, suntem cineva, contam. Formam legaturi dar aproape niciodata reale, doar de suprafata, de conjunctura, de ajuns cat sa nu ne pierdem mintile de singuratate dar nici sa trebuiasca sa empatizam prea mult cu ceilalti. Ne dezumanizam intr-o oarecare masura si mi-e ciuda.

La fiecare plecare simt ca pierd ceva din mine, ceva ce nu pot recupera decat acasa, in lumea reala. O imbratisare, un zambet, o strangere de mana, fosnetul frunzelor, un ciripit de pasare, iarba uda, toate sunt medicamentele mele. Ma uit in oglinda si daca mi-ar putea arata imaginea psihicului meu, cred ca as vedea un barbat imbatranit inainte de vreme, subnutrit, insetat, schiop si tremurand de frig. Sunt departe de izvorul meu de viata, si ma indepartez si mai mult. Tot ce-mi ramane e speranta ca undeva, la capatul acestui drum, poate chiar acum, cand voi cititi pagina asta de jurnal, ma asteapta si pe mine o usa deschisa de colivie. Si ca nu am uitat sa zbor.

Un articol semnat de: Gabriel Cezar

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!