Suntem de o saptamana pe drum. Am evadat din apele reci ale Atlanticului de Sud, dupa doua zile de „doar” forta 8, a carei singura victima a fost o banca de lemn de la puntea principala. Nu am mai gasit decat cateva bucati din ea, dar pompagiul le-a recuperat si acum avem alta bancuta pe care sa stam si sa admiram apusurile. Asa e la bord, totul se refoloseste.

 

Am stat si eu pe noua bancuta. Nu am vazut nici apusul, nici rasaritul. Sincer sa fiu, nu am vazut nimic din ce era in fata mea. Am vazut livada de acasa, mi-am vazut sotia, cateii. Pe masura ce ne apropiem de port se indeparteaza prospectele de venit acasa. Nici o veste, nici un cuvant. Imi sare inima din piept de fiecare data cand vad iconita aia mica de „mesaj nou”, de fiecare data il deschid cu sufletul in gat, de fiecare data e altceva. Munca, munca si iar munca. Pregatiri de inspectii, lucrari..imi inchipui trebuie sa fie tare reconfortant sa te trezesti zi de zi in propriul pat, acasa. Alt tonus ai, energie cat incape. Tinzi sa uiti ca altii nu sunt la fel de proaspeti ca tine, ca energia lor e pe duca si ca randamentul scade rapid. Studii peste studii s-au facut despre impactul lunilor petrecute la bord asupra psihicului marinarilor, cam cat timp este normal si recomandat sa se stea la bord, dupa cat timp inceteaza sa mai dea randament si risca sa dea mai multe „rateuri”. Imi inchipui ca tot doar cei de la bord le-au citit. Le-au citit, le-au discutat la pauza de cafea, dupa care s-au imprastiat la munca. Fiecare ducand in spate 6, 7, 9 luni sau mai multe.

O saptamana pe drum. Abia in ultimele doua zile am iesit afara, restul le-am petrecut intre cabina si masina. Acelasi ritual matinal, ma dau jos la prima alarma, dau drumul la cafetiera si ma bag inapoi in pat. Mai motai putin cu miros de cafea proaspata in nari. La a doua alarma sunt gata. Spalat, imbracat, deschis calculatorul, mailuri, jos in masina, lucrari, discutam de schimburi, injuram apasat si mergem mai departe. Nu avem de ales. Am avut, demult, si am ales drumul asta, nimeni nu e vinovat.

Imi luasem gandul de la jurnal saptamana asta. Stiam ca nu voi avea semnal pana la sosire, intamplarea face sa trecem pe langa un oras mai mare, asa ca m-am asezat sa scriu. Fotografia o aveam de aseara. Tot intamplator, nu planuiam sa fac poze, mai ales ca era destul de innorat, dar mi-a atras atentia o deschidere in nori. O luminita in intuneric. O metafora pentru raza de speranta de care ne agatam cu totii aici. Asa o fi, nu stiu..una alta, mie imi canta Johnny Cash „If there’s a light up ahead/ Oh, honey, I don’t know/ And I’ve got this fever burning in my soul”.

Arde lumina aia, dar atat de rece, incat ma trec fiori..

Un articol de: Gabriel Cezar