In mars pe coasta de Vest a Africii. Inca putin si o sa fim travers de Senegal. Apoi o cotim in Golful Guineii, spre Congo, peste gard de Nigeria.

  Baietii de la punte au inceput sa pregateasca sarma ghimpata, sa o intinda in jurul navei, pe scarile exterioare, se testeaza monitoarele de spuma, testam pompele de incendiu. Reluam exercitiile in cazul unui atac al piratilor, se suna alarma, toata lumea se aduna la puntea principala, cronometrat, se face prezenta, se raporteaza prin radio “toata lumea prezenta”, usi inchise, zavoare trase, coboara si comandantul, toata lumea se refugiaza in camera masini, “the citadel”. Controlul carmei e pe local, motorul la fel, avem telefonul conectat la satelit, mancare, apa, suficiente pentru cateva zile. Toata lumea se misca admirabil, repede si cu calm. Dar toti stim ca daca situatia ar fi reala, altfel ar sta lucrurile. Panica e dusmanul cel mai de temut. Deja avem emotii. Nu sunt garzi armate la bord, multe tari din Vest Africa nu accepta firme de securitate straine la bordul navelor care le tranziteaza apele. Compania ne asigura ca aici este o zona sigura. De parca piratii nigerieni opresc barca la granita. N-au nici o problema sa rapeasca oameni, atata vreme cat nu trec ilegal o granita desenata pe apa..offf..facem si noi haz de necaz, ne incurajam, n-are ce se intample. Radem, ne facem treaba in continuare, nu e prima data cand venim pe aici, nu o sa fie nici ultima. Citim ultimile circulare trimise de la office, cu statistici, vezi, a scazut mult numarul atacurilor pirateresti in Nigeria, e ok, o sa fim bine. Aham..ultima data cand am fost ancorati in apele din jurul Nigeriei, in Benin, am stat atunci vreo doua luni, ba in ancora, ba deriva, vorbeam cu echipajul unui tanc mic chimic, seful lor de echipaj era la cambuza, tinut „la rece”, ucis de pirati..Nimic nu e sigur.

Continuam sa intindem sarma ghimpata, prima data scarile exterioare. Usor, usor, nava incepe sa arate ca o curte de inchisoare. Singurul acces afara e pe o singura usa la puntea principala, care se incuie oricum noaptea, si pe comanda. Ies pe acolo, ma duc pe puntea etalon sa fiu singur cu gandurile mele. Stiu ca dupa ce cotim spre Congo, vor fi cateva zile si cu probleme de comunicare acasa. Ceva in legatura cu acoperirea satelitilor, nu stiu. Nu internet, nu telefon. Numai apa si nervi intinsi la maxim, carturi duble. Numai dor si ganduri catre casa „sunt bine, sunt bine, nu-ti face griji”..si credinta ca daca o repet de suficiente ori, o sa ma auda..

Apune soarele dupa nori, nici o culoare. E cald, oceanul e linistit, doar o hula lunga ne leagana incet, haaaatz, haaaatz..se aude marfa in tancuri cum fuge dintr-o parte in alta, zgomot de valuri de petrol, peste zgomot de valuri de ocean Atlantic. S-a facut ora albastra. Simt nevoia sa potolesc cumva si emotiile si miscarea asta neintrerupta. Pun aparatul pe trepied, ma ia rasul. Chiar si cu fishey-ul, nava e asa de mare ca abia imi intra in cadru. Fac o poza, una singura. E bine, totul arata lin, totul e „blue”..marea, Cerul..si eu.

https://www.facebook.com/alloverthesevenseas

Un articol semnat de: Cezar Gabriel