Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 15

Jurnal de bord, saptamana 15

Ultimul meu voiaj de motorist a fost prin 2003, daca nu ma insel. Era al patrulea an de navigat si mi se parea ca trecuse de doua ori mai mult. N-a fost cel mai bun an al meu din unele puncte de vedere. Prima luna de voiaj a mers usor, nava era in stare buna, pentru varsta ei, colectivul era frumos, aveam timp sa sport. Una din magaziile de langa camera carmei fusese transformata in teren de baschet, acolo ne petreceam timpul. La unul din meciuri, am sarit dupa minge si am aterizat pe stangul. Nu pe talpa, pe muchie. Cu toate cele 80 de kile pe care le aveam atunci.

  Am simtit o trosnitura, o durere ascutita pana-n fundul sufletului si am ramas lat. Glezna mi s-a umflat, semn ca nu era rupta, alifie, bandaj si viata merge inainte. Schiopatand, ce-i drept, pentru ca nu puteam pune prea multa greutate pe stangul, dar merge. De stat la cabina, repaus, nici vorba. Cartul nu putea ramane fara un om. Aveam in masina o chiuveta de unde ne luam apa pentru spalat pe jos. Apa calda era de fapt fiarta, clocotind, pentru ca venea direct de la una din caldari. Ma rog, o saptamana mai tarziu, un coleg a facut un pas gresit si o galeata de apa clocotita mi s-a varsat pe glezna dreapta. Am transpirat instantaneu, nu am avut timp sa simt durere. Nu stiu cand am scos pantoful si ciorapul din picior, ca sa descopar ca toata pielea de pe glezna era dusa deja, lasand doar tesut viu expus. Cum mi-am petrecut urmatoare luna jumatate, pana cand am putut sa pun un ciorap pe picior, nu va pot spune. Ce dureri m-au incercat, plangeam in barba la fiecare pas. Noaptea, cand atingeam prin somn glezna de patura aspra ma trezeam urland. Ma rog, a trecut. Stat la cabina, repaus, anuntat compania, debarcat pe motiv de accident? Nici vorba de asa ceva. Schiopatand, cu amandoua gleznele accidentate, cu dureri pe care nu le doresc nici dusmanilor mei, am coborat in fiecare zi in masina, la cart. Chit ca nu faceam nu ieseam din camera de comanda, eram acolo. Am reparat scaunele toate, le-am inlocuit musamaua, asta a fost sarcina mea, pentru ca, asa cum mi-a zis seful mecanic, trebuie sa contribui, nu pot sa iau bani degeaba. Mi-am terminat contractul, sontac-sontac, si am venit acasa. In primul me voiaj de ofiter, motoristul meu a cazut in carterul motorului principal, vreo 4 metri, reusind performanta sa nu atinga nimic in cadere, pentru ca altfel vorbeam de el la timpul trecut. Instinctul l-a facut sa se prinda de niste prezoane. S-a dislocat amandoi umerii. L-au luat cu salupa la spital, undeva in Italia, l-au reparat si a venit inapoi, si-a terminat contractul.

In toata perioada aia, la inceputurile mele pe mare, cea mai folosita fraza de catre sefi era „te trimit acasa”. Functiona la majoritatea, pentru mine nu era o amenintare, doar nu ma trimitea la puscarie. Se tipa mult, se injura, se foloseau niste cuvinte greu de reprodus. Cand  nu mai rabda cate unul, punea mana pe o teava sau o cheie de 50 si transa problema. Nu s-a lasat niciodata cu sange, simpla afisare a numitului obiect avea efectul scontat. Injuriile incetau, toata lumea se calma si se impacau la o bere, eventual, in primul port.

Suntem in prezent. Un ofiter mecanic, un baiat masiv, sportiv, ma anunta ca nu mai poate sa isi exercite datoriile, ca si-a sucit un umar. La sala, nu muncind. Adica el vine in masina, dar sa nu il pun sa faca ceva. Repaus la cabina, recuperare.  Un timonier nu a iesit din cabina cateva zile pentru ca il durea stomacul. A trebuit sa stea bosunul in cart in locul lui, dat fiind ca era singurul cu certificatul necesar. Repaus, recuperare. Un motorist mi-a zis ca-l doare nu stiu ce, mana, un dinte, ceva, a vrut la doctor. Nu a vrut sa mearga de la nava pana la poarta, nici macar un kilometru distanta. A chemat salvarea, pentru ca era singurul vehicul care putea intra in port.  In alta companie, un motorist mi-a venit plangand ca a tipat ofiterul de cart la el. A tipat..

De ce va zic toate astea..vedeti, marinaria obisnuia sa fie o meserie pentru barbati. Trebuia sa fii dur, calit, sa rezisti si la efort, la durere, la sicanele colegilor de vapor. Am invatat asta repede, si-am imbracat baietelul timorat care urcase prima data pe nava la Bosfor, iarna, intr-un strat gros de „scoica”. Precum personajul din Povestea Porcului, cand ajungeam acasa il lepadam si redeveneam eu. Il puneam la loc cand plecam, si o luam de la capat. Acum, ma uit in jur si nu stiu cum va arata viitorul industriei maritime. Si, prin extrapolare, nu stiu cum va arata viitorul nostru, al omenirii. Sunt optimist de felul meu, dar cand generatia tanara este invatata ca este ok sa renunte la prima dificultate, ce sperante avem? Visam revolutii cand cei care ar trebui sa lupte plang la o unghie rupta. Si nu stiu ce mai caut eu, si altii ca mine, dinozauri stangaci intr-o lume cu barcute si oameni de cristal..

Un articol de: Gabriel Cezar

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!