Selectați pagina

Pastrati speranta in suflet, maine va fi mai bine..

Pastrati speranta in suflet, maine va fi mai bine..

Motto – ”Latura artistica am mostenit-o cu siguranta de la mama”  ”Apoi muzica, muzica o asociez cu tata” ”Sotia mea imi este muza”

Rep – Cezar, sunt puțini conași care, încă, nu te cunosc!

Când credeam că știm cam totul despre tine, vii și ne uimești cu un alt hobby al tău!

Spune-ne, dacă vrei, cum te numești, vârstă și ce mai vrei tu, apoi povestește-ne despre această, a nu știu câta, pasiune a ta care este … muzica!

CG – De numit ma numesc Cezar Gabriel Popescu, am 43 de ani, sunt marinar, sef mecanic de profesie si locuiesc impartit, intre Constanta, Roman si Bucovina.

12745460 10154222813590769 35647954719314449 n resize

Primul meu hobby a fost muzica. Tin minte ca aveam vreo 4-5 ani, o matusa a mamei mele avea acasa o chitara si mereu cand mergeam acolo, o chinuiam cat puteam. Zdranganeam si eu aiurea, cantam, dadeam spectacol. Sau ma dadeam in spectacol 😊 Cred ca mai are mama pe undeva ceva poze cu mine, la varsta aia, imbracat in strai national, cu chitara in brate. Ma rog, am crescut, am mers la scoala si am uitat de chitara. In schimb am ramas cu pasiunea pentru muzica, insuflata de acasa. Orele de muzica din scoala generala mi-au placut enorm de mult. N-o sa uit niciodata profesoara de muzica, o doamna micuta, d-na Gheorghita, care venea cu un pick-up mic, gen valiza, la ore, si cand ne preda despre compozitori ne si exemplifica, punandu-ne sa le si ascultam compozitiile. Sau ne punea o piesa si ne punea sa o recunoastem. Eheee, alte vremuri, vorbesc ca un batran, dar asa era. Citeam mult, scriam versuri, iubeam compunerile, imi placea sa joc teatru. Latura artistica am mostenit-o cu siguranta de la mama, ea a jucat teatru la nivel de amatori, in trupa intreprinderii, cum era pe vremea aia. Si aici o mai ajutam, citeam cu ea din scenariu, cand repeta acasa, Navetistii, O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta..ma fascina, se deghiza, intra in pielea caracterului, uff, ma trec fiori de emotie cand imi aduc aminte. Apoi muzica, muzica o asociez cu tata. Colectia lui de viniluri includea integrala simfoniilor lui Beethowen, pe care le ascultam impreuna, Bolero-ul lui Ravel, apoi White Album al Beatles-ilor, Elvis Presley. La el am ascultat prima data Pink Floyd, „Shine on you, crazy diamond” imi face pielea de gaina si acum, iar Santana..m-a cucerit.

Posted by Cezar Gabriel on Tuesday, March 24, 2020

 

Pe perioada liceului am stat in camin. Acolo aveam niste colegi care se chinuiau cu chitara. Cum era pe atunci, se cantau cantece de „foc de tabara”. Mi-am dorit sa invat, insa si ei mai aveau de invatat. Asa ca, am „furat”. Chitara nu aveam, o imprumutam pe a lor cand se putea, si o „chinuiam” in legea mea, invatam acorduri si le exersam. Usor, usor, am inceput sa imi dau drumul la degete, melodiile au inceput sa curga mai lin, imi gasisem „chemarea” 😊 Dupa liceu, am avut un an de pauza, pentru ca am fost un elev asa „silitor”. In acel an am legat o trupa de folk, impreuna cu trei prieteni din Roman, orasul unde imi petrecusem anii gimnaziului. Erau multe trupe de adolescenti in perioada aia, majoritatea rock. Noi eram singurii care nu aveam nevoie de sala de repetitii. Repetam afara, in curtea liceului Roman Voda, cu public chiar! Nu aveam nevoie decat de doua chitari. Apropo de asta, la vremea aia nu-mi permiteam o chitara noua si cumparasem de la un coleg de liceu o chitara Orfeus, care avea griful rupt. Am luat-o si am lipit-o eu, m-am chinuit putin cu ea, nu mai suna cum trebuie, dar a fost cel mai drag obiect al meu..Revenind, am participat atunci cu trupa noastra la un concurs local unde am si luat locul 3. Dar cea mai mare realizare a perioadei a fost cand am cantat la un bal al bobocilor, in deschiderea Compact. Mari emotii aveam, imi tremurau picioarele in culise, inainte sa intram. Si n-o sa uit asta niciodata, Teo Peter, Dumnezeu sa-l ierte, a venit la noi, ne-a dat mana si ne-a incurajat. Tot asa ne-a incurajat si Leo Iorga, alt mare artist, plecat si el prea devreme..

Posted by Cezar Gabriel on Tuesday, March 24, 2020

 

Apoi a venit facultatea, trupa s-a cam risipit, iar eu am cam uitat de chitara. Asta pana prin 2010, cam acelasi an in care m-a prins si microbul fotografiei. Tin minte ca mergeam prin Carrefour si am vazut o oferta cu o chitara electrica impreuna cu o statie mica de amplificare. Ceva mi-a zis sa o iau, si am luat-o. Asa am reinceput sa cant. Apoi, de ziua mea am primit cadou de la prieteni o chitara acustica, si am fost „pierdut”. Am tot cantat, mai intai acasa, pentru prieteni, apoi am mai prins curaj si mai luam chitara cu mine si prin excursii. Sunt indragostit de folk, a fost o vreme cand nu ratam nici un concert. Ducu Bertzi este preferatul meu, i-am facut niste fotografii la un concert, apoi i le-am trimis, am devenit prieteni pe FB, iar la un concert in Constanta am avut surpriza sa ma recunoasca, am stat putin de vorba..Una din chitarele mele este semnata de dumnealui, tin tare mult la ea si nu cred ca as da-o pentru nimic in lume.

Familia si prietenii m-au incurajat mereu, nu numai in ce priveste chitara, ci si in privinta fotografiei. Sotia mea imi este muza, in ambele hobby-uri. Ea ma incurajeaza, ma critica atunci cand merit, pentru ea cant, fotografiez cu gandul la ea. Mereu ma intreb ce ar spune, daca ii va placea o imagine, ii trimit mereu poze din locurile in care ajung. Astfel o simt mai aproape, simt ca impartim apusurile sau rasariturile. Iar in ce priveste muzica, nimic nu mi-e mai drag decat sa cant in casa si sa o aud ca ma acompaniaza.

Posted by Cezar Gabriel on Tuesday, March 24, 2020

Ca si satisfactii, de cand m-am reapucat de chitara, am avut ocazia sa cant in mai multe locuri, pentru public. Prima data a fost chiar in Roman, in 2013, am „reunit” vechea noastra trupa pe scena unui pub. Am avut mari emotii, dar sentimentul a fost de nedescris. Am prins gustul, cum s-ar spune, iar mai apoi am mai cantat in Constanta, in cateva locuri, prin Eforie Sud, apogeul a fost in 2015 cand am detinut un beach-bar unde organizam seri de folk mereu.

11844997 10153763819340769 5799546461895997915 o resize

Niciodata nu am luat in considerare eventuale satisfactii materiale de pe urma muzicii. In primul rand, nu cred ca sunt destul de bun. In al doilea rand, satisfactie mai mare decat sa vina cineva la tine si sa iti multumeasca, cu lacrimi in ochi, pentru ca o anumita melodie le-a trezit ceva, o amintire, o traire intensa, nu exista. Acum nu mai cant decat acasa, sau pentru prieteni, cand ne mai adunam pe undeva. Mi-ar placea, evident, sa mai cant cu public. Dar nu as incerca sa obtin ceva, daca as mai face-o, inafara de aplauze. Daca le-as merita, evident. 😊

Ce sa va mai spun, sper sa va placa cele cateva clipuri, sunt dintr-unul din concertele de pe plaja. Daca v-am starnit curiozitatea, pe profilul meu in albumul cu clipuri video mai sunt destule, sau pe profilul meu de instagram. Vremurile astea negre vor trece, „nu poate ploua la nesfarsit”, zice o melodie. O sa iasa din nou Soarele si, odata cu el, o sa iesim si noi in lume, mai buni, sper, mai uniti si cu mai multa dragoste pentru tot ce este frumos si bun pe Pamantul asta. Cand va veni ziua aia, sper sa adunam Conacul laolalta, undeva, sa ne cunoastem pe viu, sa povestim despre fotografie, despre calatorii, despre orice. Iar eu promit sa-mi aduc chitara, sa impartasesc cu voi, oameni frumosi, si acest hobby al meu.

Va doresc optimism si sananate. Pastrati speranta in suflet, maine va fi mai bine..

Posted by Cezar Gabriel on Tuesday, March 24, 2020

Rep – Cezar, mulțumim frumos că reușești să ne încălzești sufletele nu doar cu vorbe ci și cu triluri! Felicitări!

Un articol semnat de Nina Ninet

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!