ARMONII CROMATICE ÎN NATURӐ
(Despre pasiune și artã)
Fiecare expoziție de artã vizualã este o nouã provocare pentru organizator. De fiecare datã se începe cu o listã a invitaților expozanți. Apoi, selecția lucrãrilor propuse de cãtre potențialii expozanți, pe criterii de încadrare în tema datã și de valoarea artisticã.
Panotarea lucrãrilor este în cea mai mare parte dictatã de spațiul în care se organizeazã evenimentul, dimensiunea, forma, sistemul de iluminare artificialã sau naturalã a spațiului, etc. Panotarea înseamnă un spectacol vizual discret și tãcut. Lucrările se valorizeazã prin dialog cu celelalte, cu vecinătatea. Așadar, o fotografie se vizualizeazã și se completează cu celelalte pe simezele spațiului. În panotare, se creeazã un centru de interes și în jurul acestuia se construiește discursul vizual.
Tema expoziției, datã la inceput, va asigura în principiu o unitate stilisticã și artisticã expoziției. Genul de fotografie care va face parte din expoziție, este stabilit în primul rȃnd prin tema datã. Desigur, fotografia de peisaj este genul cel mai la îndemȃnã, nu spun cã este cel mai facil…;aici se poate face o adevãratã dezbatere cu pretenții de specialitate. Condiția este ca fotograful sã exploreze natura pentru a o surprinde într-o multitudine de imagini, de scene, de subiecte, prin senzorul aparatului pe cardul fotografic. Cred ca toți fotografii de peisaj știu acest lucru. Pentru o fotografie deosebitã trebuie sã fii în locul și la momentul potrivit. Doar cã din tot spațiul care-l înconjoarã ca o sferã sa capteze imaginea care-l ,,emotioneaza vizual”. ,,Fotografiile cu peisaje sunt supremul test pentru un fotograf şi deseori cea mai mare dezamăgire”, spunea Ansel Adams.
M-am tot intrebat, de ce artiștii plastici, gen pictori, graficieni, sculptori fac ,,poze” de o așa proastã calitate artisticã. Nu datoritã lipsei unei aparaturi foto performante tehnic, ci mai degrabã superficialitãții în a trata actul de creație – a fotografia, de a face capturi la întȃmplare, scene de la vernisajul expozițiilor, din ateliere de creație sau din spațiul înconjurãtor. Motiveazã ei, cã nu fac decȃt sã surpindã o imagine, o scenã care transmite emoție și cã nu fac fotografii ! Cred ca nu e suficient ca imaginea sã transmitã doar o așa zisã ,,emoție”. Ar trebui sã acorde atenție la încadrare, la liniile conducãtoare care compun compoziția, care este centrul de interes al imaginii. Dacã imaginea va respecta regulile de compoziție, atunci va transmite și emoție cu siguranțã.
Istoria artelor plastice vizuale este un argument cert în acest sens, cãci ,,lucrul bine fãcut” primește și valoare esteticã. Din arta plasticã vizualã au preluat fotografii regulile de compoziție, de cromaticã, etc. Inițial am avut rezerve în a pune în discuție citatul „Învaţă regulile ca un profesionist, ca să le încalci ca un artist.” — Pablo Picasso; dar ca un creator în domeniul artelor plastice, consider cã e un argument viabil în susținerea ideii pentru o mai mare libertate de exprimare și în fotografie.
Creativitatea fotografului are ca suport și încãlcarea acestor reguli prestabilite, convenționale. În fapt, cred cã ,,fotografia” ar trebui sã înceapã cu ,,educația esteticã”; cȃnd spun ,,fotografia” mã refer la tot actul de creație, fãrã sã exclud aportul tehnicii în realizarea unei fotografii, aparaturã, editare, printare. ,,Nu faci o fotografie, o creezi !” spunea Ansel Adams.
Educația esteticã ar trebui sã înceapã în școalã, în forma organizatã, cu profesor sau mentor și sã continue pȃnã la formele academice de educație. Autoeducația poate fi o altenativã la situația în care nu ai primit educație estetica în școalã, dar care poți sã o deprinzi vizionȃnd galeriile de artã, muzeele de artã-creațiile maeștrilor, albume de artã și filme. Arta plasticã are o mai mare libertate de exprimare comparativ cu fotografia, care se supune unor rigori tehnice prea mult uneori, sugerate sau impuse de cãtre profesori sau de cãtre cei care fac prezentãri sau tutoriale. „Nu faci o fotografie doar cu o cameră. Aduci în fotografie toate pozele pe care le-ai văzut, cărțile pe care le-ai citit, muzica pe care ai auzit-o, oamenii pe care i-ai iubit.” – Ansel Adams.
Prezenta expoziție de fotografie este un elogiu adus naturii de cãtre fotografii expozanți. Tema, sugeratã prin titlul expoziției, ,,Armonii cromatice în naturã” este un bun prilej pentru a prezenta splendorile naturii. Aici expunem frumusețea, un concept complex și subiectiv, care a fascinat oamenii de‑a lungul timpului. Frumusețea este percepută diferit de fiecare individ. Ceea ce este frumos pentru o persoană poate să nu fie la fel pentru alta. Această subiectivitate face ca frumusețea să fie un teren vast și divers. Frumusețea poate fi legată de armonie, simetrie, proporții și echilibru. În artă, frumusețea poate fi găsită în linii, culori, compoziții și expresii. În totalã opoziție frumosului este urȃtul. La urma urmei, conceptele de frumusețe și urâțenie sunt interconectate, urâtul fiind privit ca antiteza frumosului.
Natura însăși, este la urmã un tablou imens, în care gamele cromatice se îmbină într‑o armonie sublimă. Dar există frumusețe chiar și în locurile unde predomină moartea, pustiul, mlaștina, întunericul, umbrele și noroiul. Când privim un apus de soare, o pădure în culori de toamnă sau un măr înflorit, suntem martorii unei armonii spectaculoase. Gamele cromatice împletite în forme subtile, rafinate, creazã o frumusețe care ne umple sufletul. Bacovia, a adus ploaia, frigul și noroiul într‑o zona a rafinamentului și frumuseții. Poetul Tudor Arghezi este unul dintre artiștii care s‑a folosit de estetica urâtului în opera sa; în poezia “Flori de mucigai“. Pictorul-gravorul Goya (1746‑1828) a creat opere ce explorează întunericul umanității. Seria de gravuri “Capriciile“ prezintă scene fantastice, grotești și înfricoșătoare.
De‑a lungul timpului, conceptele de frumos și urât au suferit transformări semnificative, manifestându‑se într‑o varietate de ipostaze. Estetica urâtului s‑a cristalizat din necesitatea de libertate în artă. Atât limbajul în literatură, cât și vizualul au suferit transformãri, iar cuvintele și imaginile considerate urâte au devenit parte a exprimarii artistice. Arta este un teren vast și divers, iar artiștii au explorat mereu limitele și provocările estetice.
Atracția urâtului în artă este un subiect fascinant, iar tendința de a „fabrica“ senzații în ochii privitorilor poate fi considerată o exprimare artistică îndrăzneață. De fapt, urâtul poate atrage atenția și poate provoca o reacție puternică. Artiștii au folosit urâtul pentru a transmite mesaje sociale, politice sau personale. Acesta poate fi un mijloc de a provoca gândirea critică și de a stârni emoții, repulsie. Prin asta, artiștii au căutat întotdeauna să creeze opere care să impresioneze și să provoace publicul, prin metode ce implică utilizarea elementelor urâte sau șocante pentru a atrage atenția și a provoca reacții intense. Unii artiști, au folosit imagini brutale, subiecte tabu sau tehnici neconvenționale pentru a crea senzații șoc.
Aș încheia prezentarea expoziției cu încã un citat al lui Ansel Adams ,,Există întotdeauna două persoane în fiecare poză: fotograful şi privitorul”.
Un articol semnat : Sever Moldovan, Artist vizual