Într-o epocă în care totul pare grăbit, Cornelia Gherguț reușește să oprească timpul pentru o clipă și să surprindă esența omului din fața obiectivului. Portretele ei au acea simplitate sinceră, născută din respect și dintr-o privire atentă, formată în ani de lucru cu oamenii. Câștigătoare a locului I la categoria Fotografie de Portret, Cornelia ne arată că, dincolo de tehnică, stă întotdeauna sufletul celui care privește prin vizor. Am invitat-o la un dialog în care descoperim poveștile, emoțiile și filosofia din spatele imaginilor sale.
Cum ai descoperit pasiunea pentru fotografia de portret? A existat o persoană sau un moment care te-a inspirat?
CG: Nu știu să spun exact, a fost un drum, nu un moment. Ani la rând, fotografia a fost doar un hobby de vacanță — momentul meu de relaxare, plăcerea aceea de a fi doar tu și micul crâmpei decupat prin vizorul aparatului. Fotografiam flori, gâze sau munți, dar ele nu se bucurau de asta. Treptat însă, am simțit că prezența umană dă o altă greutate fotografiilor mele și că pot oferi ceva mai valoros semenilor mei. Mi-am dorit mult să mă perfecționez in acest domeniu și foarte repede am înțeles că ceea ce mi se potrivește cel mai bine este portretul în studio unde pot să modelez lumina, să creez atmosferă și să ofer fiecărei persoane o oglindă în care să descopere cea mai bună versiune a sa.
Ce înseamnă pentru tine un portret reușit? Este mai importantă tehnica sau conexiunea cu subiectul?
CG: Pentru mine, un portret reușit este acela în care, deși lumina, cromatica și compoziția sunt atent controlate, imaginea rămâne firească, naturală. Lucrez mult la partea tehnică tocmai pentru a o face „invizibilă” în final.
Momentul esențial este acela în care subiectul se eliberează de rigiditatea din fața camerei și devine el însuși. Nu e vorba neapărat despre conexiunea mea cu subiectul, ci despre conexiunea sa cu sine — despre clipa de autenticitate. Atunci simt că portretul are viață.
Cum reușești să faci oamenii să se simtă confortabil în fața aparatului? Ai o metodă sau un ritual propriu?
CG: Nu am un ritual propriu, dar am un ritm: cu răbdare, fără grabă. Încerc mereu să găsesc echilibrul între a ghida modelul și a-l lăsa să fie natural. Mă adaptez fiecărei persoane, îi arăt imagini pe ecranul aparatului, discutăm despre ce îi place și ce crede că i se potrivește. În momentul în care simte că are un cuvânt de spus în proces, tensiunea dispare, iar portretul devine mai sincer.
Care este povestea din spatele portretului câștigător? Ce anume te-a făcut să apeși pe declanșator în acel moment?
CG: Povestea acestui portret a început într-o zi de vară, când treceam cu mașina printre lanuri de grâu aproape coapte. Eram pasager și aveam timp să privesc în voie acea unduire a spicelor — o imagine a verii, a belșugului, a dărniciei pământului. M-a fascinat și am simțit dorința de a transpune acea trăire într-un portret, într-o imagine care să păstreze simplitatea și lumina acelui moment.
Tot atunci prindea contur proiectul meu dedicat femeilor care își cos singure ia, iar eu căutam modelele potrivite pentru a-l începe. Când mi-a scris Livia, am simțit imediat că ea poate întrupa imaginea născută în mintea mea. Am intrat într-un lan de grâu și am cules un braț de spice, din care am făcut și cununa care urma să completeze povestea — un ecou al lanului unduind în vânt.
Zâmbetul ei cald și sincer a fost „cireșa de pe tort”, dar adevărul e că nu a existat un singur moment care a declanșat fotografia. A fost un drum întreg — de la inspirația inițială, la pregătire, întâlnire, ie și, în final, la imaginea câștigătoare.
Cât de mult te bazezi pe lumină naturală și cât pe lumină controlată? Ai o preferință?
CG: Lucrez exclusiv cu lumină controlată, mai exact cu blițuri în studio. Mă atrage ideea de a „sculpta” lumina și de a o modela până capătă acea finețe aproape picturală. Studioul îmi oferă libertatea de a construi atmosfera exact așa cum o simt, iar acest control total mă ajută să rămân coerentă în stil.
Ai întâlnit situații în care modelul era timid sau emoționat? Cum ai reușit să treci peste bariera aceasta?
CG: Da, se întâmplă foarte des. Eu însămi sunt o persoană timidă și introvertită, și am emoții la fiecare ședință. Totuși, cei care ajung în studioul meu sunt acolo pentru că își doresc această experiență și pentru că rezonează cu stilul meu.
Trecem împreună peste această barieră, cu răbdare și încredere reciprocă.
Ce rol joacă expresia ochilor în portretele tale? O urmărești intenționat sau o lași să vină firesc?
CG: Sigur că ochii și ceea ce transmit ei au un rol important într-un portret, dar nu mă cramponez de acest aspect. Am multe portrete pe care le iubesc în care modelul are ochii închiși. Uneori privirea spune povestea, alteori un zâmbet, o expresie subtilă sau un gest al mâinilor.
Fiecare om transmite în felul lui. Pentru mine, cel mai important aspect rămâne naturalețea — acel moment firesc în care expresia, oricare ar fi ea, devine autentică.
Există un portret sau un proiect care ți-a rămas aproape de suflet? Și ce l-a făcut special?
CG: În fiecare proiect am pus mult suflet, așa că mi-ar fi greu să aleg unul singur. Totuși, proiectul care rămâne cel mai aproape de mine este cel dedicat costumului popular românesc. A fost începutul unui drum și locul în care am simțit pentru prima dată că am găsit un limbaj vizual care îmi aparține.
Fără modestie, pot spune că acolo s-a conturat un stil propriu, recognoscibil, care a ajuns să inspire și alți fotografi. Este o confirmare că portretul poate transmite nu doar frumusețe, ci și identitate, memorie și respect pentru tradiție.
Ce echipament consideri esențial pentru un fotograf de portret? Ce nu lipsește niciodată din trusa ta?
CG: Fotografia de portret în studio nu este neapărat „pretențioasă” la nivel de echipamente, deși noi, fotografii, ne dorim mereu cele mai tari „jucării”. În prezent lucrez cu un Canon R6 II și obiectivul Canon RF 24–105mm f/4.
La fel de importante sunt luminile, modificatorii, fundalurile și desigur computerul și softurile de editare, pentru că ele completează procesul până la imaginea finală. Totuși echipamentul contează cu adevărat doar dacă știi ce să faci cu el — iar această pasiune, atât de frumoasă, nu e deloc una ieftină.
Cum îți păstrezi inspirația în vremurile în care tehnologia evoluează rapid? Te întorci la metode clasice?
CG: Încerc să nu mă las influențată de trenduri și nu urmăresc ce este la modă. Prefer să rămân consecventă cu ceea ce îmi place mie și cu direcția în care simt eu fotografia. Sigur că influențele există — tot ce vedem zi de zi în feed ne modelează, vrând-nevrând — dar încerc să le filtrez. Nu caut inspirația în mod activ, ci o las să vină subtil, din artă, din oameni, din lucrurile care mă mișcă.
Evoluția rapidă a tehnologiei o simt uneori mai degrabă ca pe un dușman decât ca pe un prieten al creativității și autenticului. Mă tem că ne îndepărtează de adevăr. De aceea, mă întorc mereu la simplitate. Acolo îmi regăsesc inspirația.
Cum ai primit vestea câștigării locului I? Ce a însemnat pentru tine acest moment?
CG: Am primit vestea cu bucurie și recunoștință. Nu pentru premiu în sine, ci pentru faptul că stilul meu — care poate părea desuet în lumea de azi — a fost văzut și apreciat. Pentru mine, acest loc I a venit ca o confirmare că drumul pe care l-am ales este unul care ajunge la oameni și că portretul, în forma lui simplă și atemporală, încă are puterea de a emoționa.
Ce planuri ai pentru perioada următoare? Urmează un proiect, o expoziție, o temă nouă?
CG: mi doresc să continui proiectele mele de suflet. „Povești din lada de zestre” rămâne esența parcursului meu — portrete atemporale în costume populare vechi, din colecția mea și nu numai, și varianta mai nouă, derivată cumva tot din acest proiect, „Suflete pe pânză” — portrete contemporane cu femei care și-au cusut propria ie.
Totuși, inspirația mea nu este legată doar de costumul popular românesc, îmi doresc să aduc la viață proiecte cât mai diverse, cum a fost de exemplu cel inspirat de floarea soarelui a lui Van Gogh.
Un gand pentru cititorii nostri?
CG: Pentru toți cei care fac din Conac un loc atât de special — felicitări și continuați să dezvoltați această comunitate frumoasă.
Iar celor care au citit interviul până la final, le mulțumesc cu sinceritate.
Vă invit pe toți să redescoperiți fotografia ca artă. Într-o lume inundată de imagini, o fotografie reușită este mai mult decât un simplu „click” al aparatului. În spatele ei se află o emoție autentică, dar și muncă, talent, tehnică și mult studiu — toate puse în slujba unei clipe care merită să rămână.
Un articol de: Bajan Sorin