Despre stil, gust personal, critică și respectul pentru viziunea fotografului
Există o situație pe care o întâlnesc tot mai des în fotografia online: un fotograf publică o imagine, iar în comentarii apare aproape inevitabil un alt fotograf care spune: „Eu aș fi făcut altfel”, „Nu-mi place încadrarea”, „Eu aș fi pus subiectul aici”, „Eu aș fi folosit altă lumină”.
La prima vedere, nimic greșit. Fotografia este, până la urmă, un domeniu în care opiniile sunt inevitabil diferite. Fiecare dintre noi vede, simte și interpretează altfel.
Dar cred că există o limită fină între a-ți exprima opinia despre o fotografie și a considera că propria ta viziune este măsura după care trebuie judecată fotografia altuia.
Iar aici începe o discuție interesantă despre ceea ce înseamnă, de fapt, stilul fotografic.
Fotografia nu este o ecuație cu un singur rezultat
În fotografie există, desigur, lucruri care pot fi evaluate obiectiv. Expunerea poate fi corectă sau incorectă în raport cu intenția
fotografului. Focalizarea poate fi precisă sau ratată. O imagine poate avea probleme tehnice evidente.
Dar fotografia nu se termină acolo.
După ce depășim zona strict tehnică, intrăm într-un teritoriu mult mai subiectiv: compoziție, atmosferă, lumină, moment, expresie, distanță, culoare, contrast, spațiu negativ, perspectivă.
Aici nu mai există întotdeauna un singur răspuns corect.
Doi fotografi pot sta în același loc, în fața aceluiași subiect, în aceeași lumină și pot realiza două fotografii complet diferite. Și nu este obligatoriu ca una să fie bună, iar cealaltă proastă.
Poate că pur și simplu sunt două moduri diferite de a vedea.
La fel cum doi oameni pot privi aceeași persoană și unul să observe privirea, iar celălalt mâinile, unul să vadă tristețea, iar celălalt forța.
Fotograful nu fotografiază doar ceea ce se află în fața lui. Fotograful fotografiază și felul în care el vede ceea ce se află în fața lui.
Stilul fotografic este o formă de identitate
Spunem despre un om că are personalitate, caracter, sensibilitate, temperament. Nu ne așteptăm ca toți oamenii să gândească, să vorbească sau să reacționeze identic.
De ce am avea această așteptare în fotografie?
Stilul fotografic se construiește în timp din toate lucrurile care ne formează ca oameni: experiențe, preferințe, sensibilități, influențe, educație vizuală, amintiri și chiar felul în care privim lumea.
Un fotograf poate căuta liniștea într-o imagine. Altul poate căuta tensiunea. Unul poate iubi simetria și ordinea. Altul poate găsi frumusețe într-o compoziție aparent dezechilibrată. Unul poate prefera portrete curate, luminoase și elegante. Altul poate căuta umbre, imperfecțiuni, riduri, gesturi și expresii care nu „înfrumusețează” neapărat subiectul, dar îl fac autentic.
Cine are dreptate? Poate că întrebarea este greșită. Pentru că fotografia nu este o competiție în care trebuie să existe un singur mod corect de a vedea.
„Nu-mi place” este perfect legitim
Există o frază pe care o consider absolut sănătoasă într-o comunitate fotografică:
„Nu este genul meu de fotografie.”
Este sinceră și, în același timp, respectuoasă.
Nu trebuie să ne placă toate fotografiile. Nu trebuie să rezonăm cu toate stilurile. Nu trebuie să apreciem toate alegerile estetice.
Putem spune „nu-mi place”. Este dreptul nostru.
Problema apare atunci când transformăm „nu-mi place mie” în „nu este bine”. Cele două lucruri sunt fundamental diferite.
„Nu-mi place această încadrare” vorbește despre gustul meu.
„Încadrarea este greșită” pretinde că eu dețin criteriul obiectiv după care trebuie judecată imaginea.
Iar între cele două există o diferență enormă.
„Eu aș fi făcut altfel” nu este întotdeauna o critică. Poate cea mai interesantă formulare este aceasta: „Eu aș fi făcut altfel.” De fapt, afirmația poate fi perfect valabilă.
Bineînțeles că ai fi făcut altfel. Ești alt fotograf. Ai altă experiență, altă sensibilitate, altă estetică și alte preferințe. Dar atunci când spui „eu aș fi făcut altfel”, ceea ce descrii este, în primul rând, fotografia pe care ai fi făcut-o tu.
Nu neapărat fotografia pe care trebuia să o facă celălalt. Și poate că aici ar trebui să fim mai atenți. Înainte să spunem unui fotograf cum ar fi trebuit să-și facă fotografia, ar fi util să ne întrebăm: “Știu ce a vrut să transmită?” Pentru că dacă nu cunosc intenția autorului, există riscul să critic o fotografie pentru că nu corespunde intenției mele, nu pentru că nu și-a atins intenția autorului.
Critica poate fi extraordinar de valoroasă
Asta nu înseamnă că fotografii nu ar trebui să se critice între ei. Dimpotrivă!
O comunitate fotografică în care nimeni nu poate spune nimic despre munca altuia devine sterilă. Critica argumentată ne poate ajuta enorm. Un fotograf care spune: „Mi se pare că lumina din partea dreaptă distrage atenția de la expresia subiectului. Eu aș fi încercat să o reduc pentru ca privirea să rămână mai mult pe chip” nu spune doar „nu-mi place”. El explică de ce. Iar celălalt fotograf poate accepta observația, o poate respinge sau poate învăța ceva din ea. Asta este o conversație fotografică.
Diferența nu este între „a critica” și „a nu critica”.
Diferența este între a argumenta și a decreta. Nu orice abatere de la regulă este o greșeală. Există și o altă capcană: regulile fotografice.
Regula treimilor, liniile directoare, spațiul de privire, echilibrul compozițional, separarea subiectului de fundal și multe alte principii sunt extrem de utile. Dar sunt instrumente. Nu legi!
Un fotograf care cunoaște regulile poate alege să le încalce. Uneori chiar acolo începe stilul personal. O compoziție care pare „greșită” într-un manual poate fi exact ceea ce face fotografia să funcționeze într-un anumit context.
Dacă fiecare imagine ar trebui să respecte aceleași reguli, am ajunge să producem fotografii corecte, dar previzibile, iar fotografia are nevoie și de risc. Are nevoie de personalitate și are nevoie de oameni dispuși să spună: „Știu regula. Dar pentru fotografia aceasta aleg altceva.”
Pericolul uniformizării
Trăim într-o perioadă în care vedem zilnic mii de fotografii. Algoritmii ne arată ceea ce funcționează, ceea ce primește reacții, ceea ce este apreciat, ceea ce seamănă cu ceea ce am mai văzut. Există riscul să ajungem să fotografiem nu ceea ce vedem, ci ceea ce știm că va fi apreciat. Și atunci apare uniformizarea: aceleași portrete, aceleași culori, aceleași poziții, aceleași compoziții, aceleași editări, aceleași „rețete”…
Într-o asemenea lume, diferența devine mai valoroasă, nu mai puțin valoroasă. Un fotograf care își construiește propria voce vizuală trebuie încurajat, chiar și atunci când fotografia lui nu ne place. Pentru că poate că tocmai această diferență este ceea ce îl face recognoscibil.
Uneori uităm că în spatele fotografiei există un om. Poate aceasta este partea cea mai importantă iar în spatele fiecărei fotografii există un fotograf. Un om care a stat într-un anumit loc, într-un anumit moment, care a văzut ceva ce l-a făcut să ridice aparatul și să apese declanșatorul.
Poate că pentru noi acel moment nu înseamnă mare lucru. Pentru el poate însemna enorm. Poate că fotografia este legată de o amintire, de o emoție sau pur și simplu de o fascinație pe care noi nu o putem vedea.
De aceea cred că înainte de a corecta fotografia altuia ar trebui să încercăm, măcar pentru câteva secunde, să o privim prin ochii autorului.
Nu este ușor, dar este una dintre formele cele mai frumoase de respect pe care le putem avea față de un alt fotograf. Să nu confundăm gustul cu adevărul.
Poate că acesta ar trebui să fie un principiu simplu al oricărei comunități fotografice: faptul că ceva nu îmi place nu înseamnă că acel lucru este greșit și invers. Faptul că o fotografie este apreciată de foarte mulți oameni nu înseamnă că trebuie să-mi placă și mie.
Putem avea opinii diferite fără ca unul dintre noi să fie obligat să câștige. Putem privi aceeași fotografie și să vedem lucruri diferite. Putem chiar să nu înțelegem fotografia celuilalt și este în regulă.
Nu orice diferență trebuie rezolvată. Uneori este suficient să fie respectată. Poate că ar trebui să spunem altfel… Poate că, în loc de: „Eu aș fi făcut altfel.” am putea spune: „Eu aș fi ales o altă abordare. Sunt curios ce te-a făcut să alegi această variantă.”
Diferența pare mică, însă în realitate, schimbă complet conversația. Prima formulare închide discuția. A doua o deschide.
Prima spune: „Iată cum trebuia făcut.” A doua spune: „Vreau să înțeleg cum ai văzut tu.”
Și poate că exact asta ne lipsește uneori în fotografia contemporană: nu mai multă tehnică, ci mai multă curiozitate față de perspectiva celuilalt.
În loc de concluzie:
Nu trebuie să ne placă toate fotografiile. Nu trebuie să fim de acord cu toate alegerile unui fotograf. Nu trebuie nici măcar să apreciem stilul lui. Dar putem învăța să facem diferența dintre gustul nostru și valoarea unei fotografii.
Pentru că fiecare fotograf își construiește, în timp, propriul limbaj vizual. Iar dacă fotografia este, într-o anumită măsură, felul în care un om vede lumea, atunci a-i cere tuturor fotografilor să vadă lumea ca noi înseamnă, de fapt, să le cerem să renunțe la o parte din propria identitate.
Poate că uneori, când privim o fotografie care nu ne place, nu trebuie să ne întrebăm: „Cum aș fi făcut-o eu?” și poate că întrebarea mai interesantă este: „De ce a ales fotograful să o facă așa?”
Pentru că în momentul în care începem să punem această întrebare, nu mai încercăm să transformăm fotografia celuilalt în fotografia noastră. Începem, în schimb, să înțelegem fotografia.
Și, poate cel mai important, începem să înțelegem fotograful din spatele ei.
Un articol de: Valodea Vali Hodoro