Selectați pagina

Jurnal de bord, sptamana 16

Jurnal de bord, sptamana 16

         Nu cred ca ma voi obisnui vreodata cu plecarile in voiaj. Nu mi-au placut nici cand eram singur si tot ce lasam in urma era lumina stinsa. Dar mai grele decat plecarile fara nimeni sa ma petreaca erau intoarcerile acasa. Mi se parea crunt sa ies din aeroport, atatia oameni zambitori in jur, fiecare asteptand pe cineva, sa-i aud strigand de bucurie, sa-i vad imbratisandu-se, iar eu strecurandu-ma printre ei spre microbuz. Bine, acasa ma astepta familia, fratele, daca nu era plecat si el, mama, tata, dar nu asta imi lipsea.

Mi-a luat 18 ani si cateva lectii dure, dure de tot, ca sa ajung sa ies intr-o buna zi din aeroport direct in bratele celei mai frumoase femei din lume. Asta a fost acum aproape 7 ani. Stiam ca vor fi multe ocazii pe care le voi rata, multe aniversari, sarbatori. Stiam, asta e natura meseriei mele. Dar intotdeauna mi-am inchipuit ca din cand in cand  macar, voi fi acasa pentru cele mai importante. Imi planuiam dinainte plecarile, probabil  ca sa-i dau un motiv de ras lui Dumnezeu. Intotdeauna aparea ceva neprevazut, imi intarzia plecarea, sosirea, cinci ani la rand am ratat cele mai importante doua date pentru mine, aniversarea casatoriei si ziua sotiei.

2020 a inceput bine, din multe puncte de vedere. Mi-a iesit si planul cu plecarea in voiaj, destul de repede, asa cum imi doream. Am cerut contract mai scurt, l-am obtinut. Am plecat increzator, in sfarsit imi suradea soarta. Probabil daca as fi ascultat mai atent, as fi auzit un hohot cosmic de ras. Stau acum si scriu randurile astea in ziua aniversarii casatoriei noastre. Ziua cand trebuia sa fiu acasa, sau undeva prin Venetia, sorbind un pahar de sampanie si ascultand un gondolier cum canta. Sau pe malul marii noastre, cu un pahar de vin rosu si cu Max la picioare. Sau oriunde altundeva. Si-mi vine sa rad, imi vine sa rad mie de mine, pentru ca dupa atatia ani pe mare inca pot fi atat de naiv incat sa cred ca ceva poate sa iasa asa cum am sperat, sau planuit.

Doare, doare al naibii de tare sa nu poti sa fii acolo unde iti doresti cand iti doresti, doare mult fiecare plecare, dar stiti ceva? Merita. Pentru ca bucuria reintoarcerii este cu atat mai mare. Merita, pentru ca nimic nu doare mai mult ca singuratatea. Merita, pentru ca toata durerea, toate lipsurile, tot dorul, toate noptile nedormite, toate lacrimile, nu se compara cu acel moment cand se deschid usile aeroportului iar cea mai frumoasa femeie din lume este acolo, asteptandu-ma, cu o floare in mana, asa cum ma asteapta de fiecare data. Un zambet e de-ajuns ca sa-mi stearga amintirea navei, a zgomotului permanent, a mirosului de combustibil, a leganatului constant. Duse sunt toate, uitata e tristetea pe care o simt acum, toate lunile astea petrecute departe de casa dispar ca un vis pe care l-am simtit real si care se risipeste de cum am deschis ochii, din care nu mai raman decat cu imagini trecatoare, secvente dintr-o alta viata, traita de altcineva. Atunci, fiecare zi imi va fi o sarbatoare, o aniversare, o ocazie speciala.

O alarma ma readuce in prezent, la bord. Zgomotul constant al masinariilor imi aduce aminte ca mai am de lucru aici. Deocamdata sunt al lor. Nava vibreaza usor, o simt in talpi, in masa pe care scriu, in canapeaua pe care dorm. Este vie. Mai avem drumuri de batut impreuna, batrana doamna si eu..

Un articol de: Cezar Gabriel

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!