Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 9

Jurnal de bord, saptamana 9

          Inca o saptamana incheiata pe ape. Deja toata perioada petrecuta la ancora a devenit doar o amintire placuta. Si pentru ca trebuie sa existe un echilibru in toate, de cand am plecat, nu am mai stat. Manevrele au venit una dupa alta, ordinele de voiaj la fel. Sarbatorile Pascale au trecut aproape neobservate.

Un pranz rapid, un ou rosu si inapoi la treaba. Aici, lucrul nu se opreste niciodata, pentru nici o sarbatoare. La fel si problemele. Mici sau mai mari, inevitabil apar si trebuiesc rezolvate, ca sa mergem inainte. Nu numai noi, toata industria asta, marfurile, economia mondiala. Navele nu stau nici in vreme de pandemie, iar noi asudam aici, nestiuti, nebagati in seama, 7 zile din saptamana, luni la rand.  Lumea e mai solidara ca niciodata, se fac donatii, se cumpara medicamente, echipamente medicale, echipamente de protectie pentru cadre medicale, tot ce este absolut necesar pentru lupta impotriva bolii asteia, dar nu stiu cati oameni s-au intrebat cum ajung toate astea dintr-un colt de lume in altul, acolo unde e mai mare nevoie de ele..ma rog, nici nu mai conteaza. Sunt doar ganduri care ma incearca, acum cand mai avem putin si ajungem in urmatorul port. Dupa un Pasti petrecut la datorie, in loc de odihna, pazind incineratorul, sa mearga incontinuu, sa mai ardem din sludge-ul care deja ne umple tancurile, pentru ca la ultimul port, cand trebuia sa-l descarcam la mal, nu am mai facut-o, din motive de..Brazilia. Dupa alte doua zile de facut slalom printre ploi ca sa putem efectua o reparatie la un vinci de ancora. Uneori, reuseam sa ocolim ploaia, alteori nu, si-atunci, acopera repede totul, strange scule, fugi la adapost, asteapta sa treaca, reia..si tot asa. Dupa o noapte cu ploi abundente, cand s-a infundat o scurgere tocmai de pe cos, iar toata apa acumulata acolo a inceput sa curga pe langa esapamente, fix pe noi, care incercam exact ca la un asediu, sa urcam pe cos, afara, nestiind de unde o sa vina urmatorul val de apa fiarta. Pentru ca esapamentele alea nu sunt reci, evident. Si e o placere sa te prinda un potop de apa fiebinte cand esti pe la mijlocul unei scari verticale, cu nava leganandu-se in toate partile, sa trebuiasca sa te lupti nu doar sa iti pastrezi echilibrul, ci si impotriva instinctului ala sa duci mana la gura sa sufli, atunci cand te frigi, pentru ca asta ar fi insemnat cazut in gol de la cativa metri. Cum spuneam, aici nu ne oprim niciodata. Mergem inainte, mai taiem o zi din calendar, mai privim o fotografie cu cei dragi, oftam, zambim si ne facem datoria.

Speram la zile mai bune, urmarim cu interes stirile care ne privesc pe noi, vorbim despre schimburi de echipaj, mai sunt tari in care se fac, se lucreaza la „culoare verzi” pentru marinari, dar doar in Europa momentan. Oricum, speram si noi ca in viitorul apropiat, vestile astea bune sa cuprinda si Brazilia. Ma apropii rapid de trei luni aici, altii au sarit de 5 sau 6, unii de 9 luni si cu totii avem nevoie de o raza de lumina de undeva, de o frantura de speranta, ca sa putem merge mai departe.

Astazi e prima zi de la plecare cand vad soarele. In rest, norii grei m-au apasat in fiecare zi si mi-au dictat, din pacate, si starea de spirit. Aparatele foto zac nefolosite din ultimul port. Ultima fotografie este cu terminalul, noaptea. Mi s-a parut interesant cum un peisaj sters si neinteresant ziua, se poate transforma pe intuneric. Da, ma apuc sa o editez, macar atata placere sa am si eu dupa ultimele zile. Se vede malul deja, asta inseamna ca nu mai e chiar asa de mult pana ajungem. Imi mai pun o cafea, o sa am nevoie de energie, intram direct si se anunta o noapte lunga. Cum spuneam, aici, nu ne oprim niciodata..

Un articol de: Cezar Gabriel

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!