Selectați pagina

Jurnal de bord, Saptamana 27

Jurnal de bord, Saptamana 27

Era o poveste, nu mai stiu sigur cine era personajul, dar intrebarea pe care si-o punea era cum sa scape de mare. Si i s-a zis asa..cand ajunge acasa, sa ia o vasla si sa mearga in interiorul uscatului, cat mai departe de tarm. Si sa mearga, si sa mearga, pana cand va da peste cineva care o sa confunde vasla cu o lopata. Abia acolo va scapa de mare, abia acolo isi va gasi pacea.

Nu cred ca mai exista vreun loc pe pamantul asta, in zilele noastre, in care vaslele ar mai putea fi confundate cu lopeti. Nu cred, sincer, ca a existat vreodata asa un loc, oricat de departe de tarm ar fi el. Oamenii au fost mereu atrasi de mare cu o forta inexplicabila, si mereu i-au raspuns chemarii. Chiar daca drumul lor a dus doar pana la mal, unde si-au udat putin picioarele, au privit orizontul si au ascultat cu ochii inchisi soaptele valurilor. Altii, mai nebuni, au mers mai departe. Fie in trunchiuri de copaci cioplite, sau pe plute, barcute, corabii, vapoare de metal, au fugarit orizontul pana cand toate hartile au fost desenate, toate drumurile trasate si pe harta lumii n-a mai ramas nici un punct gol.

Am mai spus-o, cred ca daca a existat vreodata o gradina a Raiului, ea nu a fost un loc pe uscat, ci marea insasi. Cred ca acolo ne-am nascut. Si cred ca intr-o zi, curiozitatea ne-a impins sa exploram mai departe si am ratacit drumul inapoi. Si de atunci tot cautam gradina noastra pierduta, altfel nu stiu cum sa explic de ce mereu cautam marea, apropierea ei. De ce ne intoarcem iar si iar la ea, vorba cantecului.

Completand niste acte ieri, am ajuns sa imi calculez tot timpul petrecut pe apa. Zece ani de stat efectiv pe mare. Zece ani de prietenii pierdute, relatii duse, evenimente de viata ratate. Zece ani in care am fost accidentat, ars, aproape orbit, zece ani in care de trei ori mi-a fost teama pentru viata mea, cu adevarat teama. Zece ani de apusuri si rasarituri si gheturi si calduri de nesuportat, cand imi ramanea pielea de pe maini pe orice balustrada atingeam. Zece ani in care m-am intors mereu si mereu..si pentru ce? Bani? Nu sunt un om bogat, cel putin nu in sensul material al cuvantului. Sunt cel mai bogat om din lume in alt fel, iar pentru asta cred ca da, marea merita credit, pentru ca la urma urmei, toate drumurile astea lungi m-au adus aici unde sunt astazi. Dar lung drum, si intortocheat. Si mare pretul care a trebuit platit. Si pe care il platesc in continuare.

Stau si privesc norii cum se alearga pe deasupra noastra, spre mal, peste mal. Ploua intr-o parte, in alta bate soarele, in alt capat se strecoara cateva raze deasupra navelor ancorate. E un spectacol, acelasi spectacol, dar mereu altfel, in fiecare din cele 3650 de zile. Si cate vor mai fi de acum pana cand ma voi decide sa iau o vasla si sa merg. Sa merg fara oprire pana cand cineva imi va confunda vasla cu o lopata. Si-acolo sa imi gasesc in sfarsit pacea. Eu si cu comorile mele.

Un articol de: Gabriel Cezar

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!