Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 20

Jurnal de bord, saptamana 20

Stau intins, cu ochii in tavan. Uruitul generatoarelor se aude slab, prin pereti, iar vibratiile lor se transmit prin tot castelul, aproape imperceptibile. Le simt cand pun piciorul pe podea sau mana pe perete, ca o respiratie, ca o bataie de inima. Pana la urma, asta sunt ele, inima navei, motoarele astea, nu?

O inima batrana si bolnava, iar noi..am vrut sa spun doctori, dar nu. Noi suntem mai mult vraci, care incercam sa o tinem batand cu prafuri si ceaiuri si descantece. Nu ca nu am avea stofa de „doctori” de motoare, pentru asta suntem pregatiti, dar pana si doctorii au nevoie de instrumentar, de medicamente, de echipamente, nu? Altfel, se transforma in vraci, care te trateaza cu prafuri si ceaiuri si descantece..

Acum suntem linistiti la mal, am descarcat, incarcam. Dar ma gandesc la experienta de acum cateva zile, pana sa ajungem aici. Furtuna aia cumplita care ne-a lovit fara mila aproape doua zile. Am trecut la un moment dat pe langa un „prafar”, chinezesc dupa nume, probabil si cu echipaj chinezesc. Nu au raspuns in radio, dar sigur aveau ceva probleme. In timp ce noi abia inaintam cu 3 noduri la toata viteza inainte, drum de capa, ei erau perpendicular pe noi, travers pe val, si nu inaintau. Decat lateral, impinsi de val. Si ma uitam cum se clatina nava aia si incercam sa-mi inchipui prin ce trec oamenii de pe ea. Nu stiu ce fel de probleme aveau, dar ma pot pune usor in locul lor, si nu e placut. Nimic nu e mai trist decat o nava careia i-a stat „inima”, mai ales pe o vreme ca aia, si nimic mai periculos. Nu degeaba exista expresia „dead in the water”.

Si m-am gandit mult. Nu numai la ce s-ar putea intampla, ci mai mult daca merita. Daca mai merita meseria asta sa fie facuta. A fost o vreme, demult, cand navele erau altfel. Vapoarele erau facute pentru oameni, pentru confortul lor. Erau facute sa dureze. Prima mea nava era facuta in 1974, mergea ceas si a plecat acolo unde merg navele sa moara cu piese de schimb noi, nefolosite, de la constructia ei, ambalate frumos, in hartia lor cerata. Cabinele erau mari si frumoase, careurile aratau ca niste lobby-uri de hotel. Acum, dupa 5 ani navele sunt deja batrane. Cabinele sunt mici si spartane, careurile niste spatii goale si reci, combinate cu sala de mese, din care nu stii cum sa mai fugi. De fiecare data cand cer o piesa de schimb trebuie sa raspund la o mie de mesaje, de ce cer, la ce-mi trebuie, e neaparat necesar, de ce una intreaga, poate ma descurc si cu jumate, de-mi vine sa ma las pagubas. De cele mai multe ori dureaza o vesnicie pana le primesc si cand le primesc ori nu sunt ce am cerut, ori nu sunt cate am cerut, ori nu sunt originale. Toti se asteapta de la tine sa fii proactiv, sa actionezi preventiv, si cand o faci te cearta ca le dai peste cap bugetul. Asta e tot ce aud, buget, buget si iar buget. Si in conditiile in care mi-au crapat deja doua camasi de doua ori pe vreme buna, nu furtuna, iar eu mai am doar doua de schimb si alea folosite, cat cei de la mal isi bat capul cu bugetul, eu stateam si ma rugam sa nu-mi mai crape vreuna in nenorocita aia de vreme. Sau sa nu mi se mai opreasca vreo pompa din senin si sa-mi dea shut down la motor fara nici un motiv aparent.

Zi de zi ne luptam cu zeci de probleme mai marunte sau mai mari, incercam sa le dam de cap, sa mergem inainte, pentru ca, nu-i asa, nava trebuie sa opereze, sa faca viteza, sa ajunga la timp, sa faca profit. Imi place meseria asta, cand am cu ce sa o fac. Cand pot sa fiu doctor de motoare. Dar nu, suntem vraci. Si o tratam cu prafuri si ceaiuri si descantece. Si ne rugam sa nu crape, cel putin pana plecam noi acasa. Si nu, nu mai merita.

Un articol de Gabriel Cezar

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!