Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 14

Jurnal de bord, saptamana 14

       Imi aduc aminte de primul meu voiaj, nu eram nici motorist, ca nu aveam experienta, nici cadet ca nu aveam brevet, eram..ucenic, ceva. Am ambarcat la Bosfor, noaptea, cu nava in mers, a trebuit sa sar de pe pilotina pe scara de pilot si sa urc cei cativa metri pana pe puntea principala. Au fost cei mai lungi metri din viata mea. Sub picioare imi fosneau apele inghetate ale Bosforului, era decembrie, iar deasupra un zid de tabla, vopsit negru, care parea ca nu se mai termina.

Dar am urcat cu bine. A fost inceputul unei aventuri de 5 luni aproape, care nu stiu cand au trecut. Eram speriat, timorat, habar n-aveam pe unde calc, practic. Am fost un fel de baiat bun la toate. Pe motiv ca „trebuie sa invat”, am fost alergat de colo colo mereu. Cel mai des „spalam albitura”, adica luam o galeata cu apa si detergent, o carpa uda si una uscata si frecam la toti peretii de tabla vopsiti in alb. Si nu erau putini, chiar deloc. Imi era pielea uscata si crapata, ma usturau degetele cand le atingeam de orice, cred ca se subtiase pielea in asa hal incat ma mir ca mai aveam amprente. Apoi, au fost tancurile de ulei de la generatoare. Fiind cu carter uscat, cand motorul era oprit, tot uleiul se scurgea intr-un tanc de 1 metru cub. Un cub cu latura de un metru. Ghici cine era „destul de subtire” sa incapa in el, sa il curete. Eram eu subtire atunci, dar tot 1.89 aveam inaltime. Ghemuit, cu capul in piept, incapabil sa ma invart, manevram un burete cu ce reuseam si eu sa misc, degetele de la mana, bombeul pantofului, il plimbam de jur imprejur, il aduceam in fata, il storceam intr-o galeata si o luam de la capat. Am invatat, ce-i drept, am invatat si meserie, si sunt 3 oameni pe care o sa mi-i amintesc mereu cu recunostinta. Dar mai ales, am invatat rabdarea. Am invatat, prin puterea contra-exemplului, toleranta. Am invatat sa nu ridic vocea, sa nu ma cert, sa nu incerc sa imi impun punctul de vedere asupra altora cu forta, pentru ca nimeni nu va accepta ceva ce le da sistemul de referinta peste cap, chiar daca argumentezi. Am invatat sa ascult si parerea altora, indiferent ce pregatirea, educatia, functia lor. Pentru ca nu functia face omul, ci invers. Am invatat ca respectul nu se castiga prin frica, ci respectand. Am invatat ca cei mai „vocali” oameni sunt cei nesiguri pe ei, pe ce stiu, cei care cauta mereu validare strigandu-si parerile, rareori originale, oricui e dispus sa asculte. Am invatat ca toti gresim, si cautand vinovati si aratandu-i cu degetul, nu faci decat sa pierzi timp. Si respectul celor din jur. Am invatat sa tac si sa-mi vad de drumul meu. Toate le-am invatat incepand cu primul pas pe puntea Daciei, asa se chema nava, si in toti anii care au urmat. Am mers inainte, uneori in niste conditii pe care nici acum nu le pomenesc, ca ar plange saraca mama daca ar sti..am strans urme de segmenti pe spinare, vorba unui motorist, slam sub unghii, miros de motorina in piele si incheieturi „ruginite”, si am invatat.

 Inca invat. Si stiti ceva? Am obosit..nu de munca, nu de mare, nici de miros de motorina in piele sau slam sub unghii. Am obosit de oameni. De lipsa de respect pentru altii si pentru credintele lor, de invidie, de ura, de inversunare, de dorinta asta nebuna sa isi indese cu forta parerile, niciodata originale, ci rumegate si regurgitate de un milion de altii ca ei inainte, acum rumegate si regurgitate si de ei, pe gatul altora. De inflexibilitate, de lipsa de compasiune, de incapacitatea de a vedea mai departe de universul lor mic si otravit de propriile limitari si frustrari, de a accepta ca exista un mare Univers de infinite posibilitati, inafara bulelor incare ne-am inchis cu totii. Am visat schimbare, odata cu pandemia asta? Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se va schimba. N-am vazut unitate, compasiune, dragoste, am vazut ura si diviziune si intoleranta, aratat cu degetul, certuri..prea putin s-a schimbat, prea putini sunt cei frumosi..

Am obosit, va spun drept. Vreau sa inchid ochii si sa dorm. Vreau sa ma trezesc in patul meu de acasa, sa ma urc in harbul meu de masina si sa ma duc de nebun pe dealuri cu cateii si Regina mea si sa nu mai stiu nimic, sa nu mai aud nimic. Vreau sa traiesc atat cat mai am pe pamantul asta in liniste. Vreau sa ma mai tina incheieturile astea ruginite sa ma mai intorc pe mare o perioada, macar, sa-mi mai pozeze din cand in cand, sa-i mai simt sarutul sarat pe buze, sa mai dansam putin. Si-apoi sa dorm.

Un articol de: Cezar Gabriel

1 Comentariu

  1. Coculeana Savin

    Cele scrise transmit starea, și, asta-i minunat: ajungi la sufletul cititorului!

    Răspuns

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!