Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 13

Jurnal de bord, saptamana 13

        13 saptamani de jurnal, 110 zile de voiaj, nici nu mai stiu cate incarcari si descarcari, cate nopti nedormite, cate alarme, cate manevre, cate valuri ne-au leganat, cate rasarituri, cate apusuri, cate povesti scrise, simtite, traite, tinute doar pentru mine..asa-mi masor timpul aici, asa il masor de aproape 22 de ani. Jumatate din viata. Nu-mi vine sa cred, mai calculez o data..asa e, jumatate din toti anii mei, inchinati Mariei sale, Marea. 

Offf, dulce amaruie robie, furtunoasa relatie, o urasti si o iubesti, vrei sa o lasi si nu te poti rupe de ea, te striga, o auzi, nu cu urechile ci cu inima, cu fiecare picatura de sange, cu fiecare celula, cum sa-i rezisti? Pleci si te intorci si iarasi pleci si in tot dansul asta nebun nu realizezi cand trece timpul si unde se duce, si te trezesti nins la tample, adus de spate, lovit si ars si slabit, iar Ea..Ea, mereu tanara, a prins in dansul ei alti tineri naivi si te-a abandonat. Si ramai doar cu povestile pe care le-ai trait langa ea, cu povestile pe care le-ai pierdut acasa, cu gustul sarutului ei sarat pe buze si cu un dor pentru un ultim dans.

Romantezi, mi s-a zis, prea mult lirism, vorbesti prostii, o faceti pentru bani..le-am auzit pe toate. Si toate-s adevarate, pentru oameni diferiti. Eu? Eu cred ca am incercat toate starile..am plecat prima data cand eram practic inca un copil necopt, mi s-a parut o aventura, mi-a placut enorm. Apoi m-am lovit de realitate, ore nesfarsite de munca, somn putin spre deloc si bani..destul de putini cat sa ma faca sa ma intreb daca merita cu adevarat. Dar pornisem pe un drum si am mers inainte. Strangand din dinti, cu pumnii stransi si adunand resentiment, dar am mers inainte. Abia dupa ce am descoperit fotografia, aproape la jumatatea drumului intre atunci si acum, intre primul pas pe puntea unei nave si canapeaua asta care imi indoaie spatele in fiecare noapte, abia atunci am inceput sa o descopar si sa o iubesc.

Pentru ca dincolo de orele nedormite, de munca obositoare, de furtuni, de rani si cicatrici, atunci cand puneam mana pe aparat, era a mea si numai a mea. Imi poza in toata splendoarea ei, se invesmanta in cele mai frumoase haine, imi vorbea soptit prin fiecare val ce se spargea de copastie, imi mangaia chipul cu briza racoroasa, stateam la taifas ca doua suflete ce se cunosc de-o viata.  Cand aveam aparatul in mana, nu m-a dezamagit niciodata. Prin obiectiv am invatat sa-i vad frumusetea chiar si atunci cand era suparata si-si acoperea chipul cu nori grei si gri. Mereu mi-a asezat tot ce aveam nevoie pentru un cadru reusit, atunci cand aveam nevoie. Multa vreme am crezut ca e vorba de noroc, dar nu..era ea. Pentru ca daca-i vorbesti, daca o asculti, daca o iubesti, daca i te dedici, mereu va avea grija de tine. Ea, Marea, Zana albastra, Doamna tuturor sufletelor care cauta nesfarsitul.

Offf, marea..dulce amaruie robie, o iubesc si o urasc, vreau sa o las si nu ma pot rupe de ea, mereu o aud cand ma cheama. Cu inima o aud, cu fiecare picatura de sange si cu fiecare celula din corp..si dansam, dansam, de jumatate de viata. Ce dans frumos..

Un articol de: Cezar Gabriel

2 Comentarii

  1. Coculeana Savin

    Minunat! Se transmite și captează cititorul. Nu poți scrie în felul ăsta dacă nu trăiești pe viu totul. Aveți har, scrieți mereu, altfel tăvălucul timpului amortizează din intensitatea, puritatea și instantul celor simțite; apoi, în timp, veți vedea și analiza totul într-un mod diferit, v-o spun din propria-mi experiență! De analizat, nuanțat și interpretat o veți face peste ani și ani, dar puritatea celor simțite și trăite ține de prezent.
    Numai bine vă doresc!

    Răspuns
  2. Cezar

    Multumesc din suflet 😊

    Răspuns

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!