Jurnal de bord, Saptamana 12

Abia au trecut patru zile de la plecarea din Santos, dar imi pare mult mai mult. Timpul are asa, uneori, obiceiul sa treaca mai incet. Poate ii place aici, cu noi, in mijlocul valurilor si nu gaseste nici un motiv sa se grabeasca. Il simtim peste tot, ca pe un musafir curios care te urmareste peste tot. Incercam sa-l ignoram, dar ne tot aduce aminte cumva cat e de important. Se spune ca Dumnezeu rade de planurile oamenilor. Nicaieri nu gasesc ca-i mai adevarata zicala asta decat aici, la bord.

Duminica, singura zi de odihna, ne-o petrecem pe baricade. Incalzire marfa, caldari, separatoare si incheiem glorios cu un generator. Il lasam pe a doua zi, cand aveam programat alt generator la ceva lucrari, dar nu-i nimic, il decalam, lasam pe maine. Planuri..seara apar alte probleme. Nu-i bai, rezolvam dimineata. Si rezolvam, reusim si ne apucam de ce ne planuisem, cu intarziere de cateva ore, dar asta e, se mai intampla, ii dam inainte, stam peste program, aproape ca terminam, dar ne oprim, suntem epuizati si cu un om in minus. I s-a facut rau si l-am trimis la odihna. Continuam maine. Ha! Sigur ca da, de bine ce ne pregateam de odihna, incep alarmele. Fuga jos, ce se intampla, alte probleme, electrice de data asta, trebuie investigat dimineata. Mai petrecem o ora jumate jos, ajungem franti la cabine. A doua zi o luam de la capat..privind in urma, as zice ca timpul ar fi trebuit sa treaca repede, nu? Nu, mai mult a stat, martor mut la lupta noastra cu fiarele si cu zgomotul si caldura si mirosul de motorina si ulei ars, cu nesomnul si cu durerile de oase..as vrea sa prinda forma, sa se faca om, sa-l pot lua de umeri si sa-l scutur „fugi, alearga mai repede, fir-ai tu sa fii”. Cautam cu ochi obositi tarmul, inca nu se vede nicaieri, stim ca e departe, peste 60 de mile, dar tot il cautam. Incarcam telefoanele, ne pregatim. Off, cat de putin ne trebuie sa fim fericiti aici..putin semnal la telefon, putin net, un apel, o voce din celalalt capat de lume sa ne intrebe „ce faci, esti bine? Mi-a fost dor de tine”. Cat de putin ne trebuie.. Prind curaj la finalul zilei, cu toata oboseala, ma echipez si cobor la sala, sa fac cateva exercitii. Ma intalnesc cu un timonier, imi zambeste „exercise, chief?”. Pai, ii zic, ce fac oamenii la inchisoare, dorm, mananca, muncesc si trag de fiare. Rade mai tare. E amuzant, dar adevarat. De cand s-au interzis iesirile la oras, de cand prospectele de intors acasa sunt la fel de indepartate si nesigure ca eliberarea conditionata, singura diferenta intre noi si ei e salariul. Si totusi, mai apar si raze de soare. Amestecate cu ploi, ce-i drept, dar apar. Primim vesti ca brazilienii de la bord vor pleca acasa, schimburile ii asteapta. Cum se intampla minunea nu stim, dat fiind ca majoritatea porturilor din Brazilia sunt inchise pentru toata lumea in ce priveste schimburile de echipaj, dar se intampla. Vesti bune pentru ei, pentru noi un ghimpe in suflet. Nu de gelozie, ci de ingrijorare. Daca pana acum ne consideram in siguranta, izolati aici, noi intre noi, acum brusc ne simtim vulnerabili, lumea de afara unde se intampla toate lucrurile de care citeam pana mai ieri, acum e in pragul nostru, ne bate la usa. Insistent. Nu-i nimic, trecem noi si peste asta. Ma joc absent cu greutatile la sala. Nu am nici un chef de nimic. Privesc pe hublou si apusul imi inunda pupilele. La naiba, nu am aparatul..fug dupa el sus, in cabina, il reglez din mers coborand doua cata doua trepte. Soarele deja coborase dupa orizont, dar norii erau colorati frumos. Asa cum se vedea intre doua bulkhead-uri, parca il priveam la televizor undeva. Trag doua cadre si ma intorc la sala, parca am mai prins si energie..ce zi e azi? Cred ca e prima data in 12 saptamani cand voi intarzia cu jurnalul..

Un articol de: Cezar Gabriel