Viata Intre Fotografie Si Pictura

” Atunci cand am pasit pentru prima data intr-un muzeu de arta, mi-am spus ca voi avea si eu cel putin o lucrare expusa acolo, candva! ”

Rep – Cristina, ești unul dintre conașii cu vechime în Conac așa că mi se pare oportun să ne cunoaștem mai bine!

C.N. – Ma numesc Cristina Nagit, de curand am facut 47 de ani, casatorita si am un copil. Doar unul. Cand ma intreaba cineva de ce doar unul….fiindca a mentinut mama sporul demografic si a facut sapte! J

1 resize 3

Rep – Ne poți spune unde locuiești și ce profesie ai?

C.N. – Acum locuiesc intr-un sat in apropierea Constantei. Am locuit la bloc, insa mereu ne-am dorit sa locuim la casa.

Am o meserie care m-a ales ea pe mine, pot spune, si nu eu pe ea. Ma ocup de sudura, mai exact control sudura! Examinari nedistructive, teste, am facut si incercari mecanice la un moment dat. Oricum o meserie care nu pare spectaculoasa, dar care iti poate oferi satisfactii atunci cand o faci din pasiune. Datorita jobului a trebuit sa folosesc aparatul foto… asa am inceput si am imbinat utilul cu placutul!

2 resize 3

Rep – Fotografia este pasiunea datorită căreia ne-am cunoscut. O bună parte dintre fotografii amatori sau profesioniști, mai au și alte hobby-uri legate sau nu de artă, care este acesta în cazul tău?

C.N. – Imi place sa pictez. Intotdeuna mi-am dorit sa fac asta, daca ar fi fost posibil ca meserie!

Dupa ce am terminat liceul, profesorul de desen din gimnaziu s-a oferit sa ma pregateasca gratuit un an, eu terminasem un liceu tehnic, cu conditia sa dau la arte. Pe moment am vrut sa profit de oportunitate, dar nu mi s-a parut corect fata de el, asa ca i-am multumit si i-am spus ca nu are cine sa ma tina intr-o astfel de facultate….

3 resize 2

Rep – Când, cum ai descoperit că îți place să pictezi?

C.N. – Cand aveam 5-6 ani am descoperit in podul casei bunicilor materni blocuri de desen cu schite in creion. Am inteles ca unele apartineau mamei mele, altele apratineau unchilor mei.

Locuiam in Delta atunci, in Letea.

Intr-o zi, dupa o ploaie, creioanele colorate uitate afara s-au desfacut , iar miezul colorant s-a transformat intr-o pasta. Am luat o scandura de prin curte, de fapt o bucata din capacul unui butoi si am pictat cu degetele ceea ce am vazut. Era un apus cu niste culori fantastice, contrastand cu albul casei si albastrul ferestrelor.

Primii ani de scoala i-am facut in Letea. Am avut un invatator extraordinar. Fiecare ora de desen se transforma intr-o proveste, personajul principal fiind un pictor ales de catre invatator. Ne prezenta albume de pictura, ne explica tehnici…cu toate ca nu aveam inca 10 ani reusea sa ne captiveze si sa ne dezvolte imaginatia. Sambata nu prea faceam ore, mergeam in padure si desenam. Ne invata sa luam proportii cu mana intinsa si cu creionul J, sa incadram subiectele in pagina, sa nu avem teama in a folosi culorile

Ne-am mutat in ’83 “la oras”. Nu mi-au placut culorile orasului – totul parea gri. De fapt era gri orasul, dar parca refuzam sa accept!

Anii au trecut. Munca-casa, munca -casa …aveam impresia ca sunt un catelus pe sarma la un moment dat.

Intr-o zi mi-a spus sotul ca sunt cam goi peretii in casa si ca ar trebui sa facem ceva! Era prin 2013, la o jumatate de an de cand incepusem sa plimb un aparat foto in geanta. Asa ca intr-o duminica, cand el impreuna cu baiatul au plecat la fotbal, eu am mers la un magazin unde vazusem panze, culori, si pana s-au intors ei eu aveam deja primul tablou! Fiul meu a fost cel mai uimit!

Se mai spune ca pana la 40 de ani doar experimentezi, dupa 40 incepi sa traiesti cu adevarat J…. Chiar asa este! J

Rep – Îți ajunge timpul și pentru pictură?

C.N. – Asa cum ne facem timp sa mergem la coafor, sa curatam aragazul sau baia, sau orice alta activitate casnica – asa trebuie sa ne facem timp si pentru ceea ce ne place, nu doar pentru ceea ce trebuie. Trecem la capitolul “trebuie” si activitatile care ne fac placere, ele ne destind si ne fac sa zambim mai mult, sa fim mai relaxati, sa avem o relatie mai buna cu cei din jur.

Intr-o familiile in care ambii parteneri au cate un hobby, atmosfera este mai relaxata. Asta o spun din propria experienta.

Rep – Nu se întâmplă, totuși, ca familia să se simtă neglijată?

C.N. – La inceput este putin mai greu ca cei din familie sa accepte, mai ales daca 15-20 ani ei sunt centrul universului. Pot aparea mici pasaje de egoism din partea lor. Poti fi acuzata de egoism…pentru cele cateva ore in care te dedici pasiunii. Intr-un final, vazand unele performate si faptul ca nu renunt usor, au devenit chiar mandri de mine!

Rep – Este cunoscută pasiunea ta pentru pictură de către prieteni?

C.N. – Da. Am avut ocazia sa cunosc oameni deosebiti. Unii oameni apar si apoi dispar. Rolul lor a fost ca eu sa evoluez, chiar daca pe moment nu am realizat acest lucru. Nimic nu este intamplator, pe unii oameni nu-i intalnesti nici macar din intamplare, chiar cand iti doresti acest lucru! De prieteni am fost incurajata sa urmez cursuri de pictura, sa ma dezvolt, sa imi urmez visul.

Rep – Dacă nu ți-ar fi adus și unele satisfacții, acest hobby, poate nu continuai, care ar fi acestea?

C.N. – Am cunoscut oameni din domenii profesionale diferite, dar care au aceeasi pasiune. Oameni care imi sunt prieteni acum!

Am trait emotia unui vernisaj. Am participat la expozitii alaturi de colegii mei in Constanta si in Varna.

Am participat la tabere de creatie! Ultima tabara a fost in Balcic – un oras extraordinar in care am petrecut 10 zile de vis, si unde trebuia sa fac doar ceea ce imi place – pictura si fotografie!

Am avut ocazia sa ilustrez coperta celei de a 13-a carti a fostului meu invatator Paul Sarbu – Noi povestiri din Delta Dunarii (Editura TracusArte). Intr-un fel am simtit ca-i multumesc pentru ceea ce a facut in anii in care mi-a fost invatator!

Rep – Impresionant, felicitări! Te-ai gândit să transformi pasiunea ta pentru pictură intr-o sursă de venit?

C.N. – Incepand din 2015 am urmat cursurile Scolii Populare de Arte din Constanta, timp de 3 ani. Ultimul an de scoala l-am sustinut finaciar cu banii obtinuti pe tablouri.

Nu mi-am propus sa traiesc din arta. Prefer sa ramana la nivel de hobby. Daca prin asta reusesc sa aduc si bucurie in casele oamenilor, este perfect!

Rep – Am omis să te întreb ceva și tu ai dori să ne spui?

C.N. – …..Daca ceilalti membri din familie au hobbyuri si care sunt!

Da. Sotul este pasionat de motociclete. Si la el este o pasiune din copilarie, i-a trebuit curaj sa ajunga sa si-o manifeste. Intotdeuna il incurajez, chiar daca nu este o pasiune tocmai ieftina! Dar daca nu ne bucuram acum de ceea ce putem realiza, atunci cand?!

…si am avut o dorinta ascunsa: atunci cand am pasit pentru prima data intr-un muzeu de arta, mi-am spus ca voi avea si eu cel putin o lucrare expusa acolo, candva!

Acest vis mi s-a implinit prin expozitia de pe Conac din 2018 – Anotimpuri! Ati avut mana buna! In 2019 am participat cu 5 lucrari intr-o expozitie de fotografie. Frumos si neasteptat a fost ca am reusit sa imi acopar si cheltuielile cu o parte din lucrarile vandute!

Asa ca…aveti grija ce va doriti, ca s-ar putea sa se intample! La mine functioneaza!