Există în fiecare comunitate oameni fără de care lucrurile nu ar curge la fel, oameni care nu caută lumina reflectoarelor, dar o poartă asupra lor fără să-și dea seama.
La Conacul Fotografilor, unul dintre acești oameni este Elena Brandiburu, sau … Lolli.
De ani buni, diminețile conașilor au același început: o postare caldă, atent aleasă, un gând bun, o imagine care să aprindă inspirația încă de la primele ore. „Matinalul” nu este doar o rubrică, ci este o tradiție, un ritm, un mod de a lega comunitatea. Și în spatele lui se află Lolli, cu răbdarea ei, cu constanța ei, cu eleganța unei prezențe care nu se impune, dar se simte.
Însă Lolli nu este doar admin. Este un fotograf cu un univers interior divers și sensibil:
– în peisaj caută liniștea, vastitatea, aerul care respiră în imagini
– în still life explorează ordinea, delicatețea, compoziția, detaliul tăcut
– în portret începe să caute omul din fața obiectivului, acel adevăr discret care iese la lumină doar când fotograful privește cu inimă
Această combinație de roluri, admin, curator de dimineți, fotograf în trei registre, o face pe Lolli o prezență unică în Conac.
Astăzi, ne apropiem de povestea ei, cu discreție, curiozitate și respect.
R – Lolli, cum arată cu adevărat viața de admin într-o comunitate atât de mare și de vie ca a noastră? Care sunt lucrurile pe care oamenii le văd… și care sunt cele care rămân invizibile?
EB – Hmmm …poate vei râde, sau poate nu. Viața de admin într-o comunitate ca a noastră este una destul de solicitantă, uneori grea, dar într-un mod uimitor una deosebit de plăcută. Vezi tu? Și cred că o știi și tu prea bine. Tot iureșul asta este atât de plăcut. Te apropie de oameni, te obligă să-i cunoști chiar dacă ei nu te cunosc atât de bine pe tine. Trebuie sa înveți câte ceva despre fiecare pentru a putea să-i surprinzi cu mici atenții virtuale și pentru a-i încuraja pe debutanți,acestea fiind lucruri ce le rămân lor ascunse. Oamenii văd mereu voia bună și prezența necondiționata încă de la primele ore ale dimineții dar sincer nu mă plâng. Îi iubesc , iubesc comunitatea, a devenit familia mea extinsă. Frați, surori, prieteni.
R – Te ocupi de rubrica Matinal de ani întregi. Cum a luat naștere acest obicei? A fost o idee spontană sau a crescut în timp?
EB – Da, așa este. Cred că nu aș ști ce să fac cu diminețile mele dacă nu ar mai exista Matinalul. Ideea cred ca apartine lui Piciu. Probabil…Cred…Știind că eu însămi sunt o matinală si pot da deșteptarea pe conac cu mare ușurință. Și ce-mi mai place să cotcodăcesc la prima oră să le dau deșteptarea. Ideea matinalului s-a tot dezvoltat în timp. Era o vreme în care mă amuzam foarte tare când ii implicam pe conași la prima oră delegându-i pe ei să dea tema Matinalului. Se trezeau și ei ca nebunii de la 5:00 dimineța și stăteau ,,geană,, pe conac de teamă să nu fie cel nominalizat și să piardă startul.
R – Mulți nu își dau seama cât efort cere constanța. Cum găsești zilnic inspirație? Ai momente în care simți că nu mai ai ce pune? Ce faci atunci?
EB – Caut zilnic câte o temă. Mă informez zilnic ce se sărbătorește la nivel internațional, ce se mai aude prin târg, ce sărbătorește lumea, cum este vremea afară, plouă, ninge, este ziua cuiva, mi-e dor de vară, mi-e dor de iarnă , sunt veselă, sunt tristă si tot așa. Uneori inspirția fuge de mine, dar trântesc ceva între amuzant și banal și oamenii se prind în horă.
R – Ai un ritual al pregătirii Matinalului? Cafea, liniște, scroll printre fotografii, o stare anume?
EB – La început era disciplină. Încet încet a devenit ritual și plăcere. Mă trezesc la 4:30 -4:45, îmi pregătesc ceaiul zilnic aromat din muguri de trandafir și iasomie, răsfoiesc netul, fotografiile mele și ma orientez către o nouă temă și cum spuneam și mai sus mă ghidez și după starea-mi.
R – Ce înseamnă pentru tine, personal, faptul că sute de oameni își încep ziua cu postarea ta? Responsabilitate? Bucurie? Presiune? Motivație?
EB – Câte puțin din toate. Este ca vitaminele Centrum. Într-o pilulă găsești tot ceea ce ai nevoie.
R – S-a schimbat ceva în tine de când faci Matinalul? Ți-a modelat privirea, ritmul, felul de a observa lumea?
EB – Cumva da. Am înțeles multe despre ce-și doresc oamenii, ce-i atrage, ce gen de fotografie prefera , ce le place să posteze.
R – Cum a început povestea ta cu fotografia? Ți-ai amintit vreun moment-cheie, o primă imagine reușită, un „aha”?
EB – Spuneam cândva că datorez pasiunea bunicului meu, el fiind un mare pasionat. Avea o mare pasiune pentru peisaje si apoi (știu că o să sune ciudat) pentru fotografia de evenimente dureroase . Mergea la toate înmormântările posibile. Surprindea durerea și tristețea din sufletele oamenilor, dar și nepăsarea celor care participau la diversele evenimente doar pentru a face act de prezență. Și totul ,,noir,,. (Nu a folosit film color nici când a apărut. A rămas credincios filmului alb-negru.) Copil fiind, nu înțelegeam . Apoi, mai târziu, trecând eu printr – una dintre pierderile mele, am observat fară să vreau oameni râzând, glumind în timp ce în sufletul meu era furtună. Oh, da! Atunci am înțeles ce voia bunicul meu să evidențieze în fotografiile lui. Cât de aproape sunt durerea, fericirea și nepăsarea una de alta. Toate trei fac salturi in tandem. Sunt de nedespărțit deși nu pare.
Prima imagine suficient de reușită a fost cea pe care juriul a votat-o să participe la expoziția ,,Anotimpuri,,
Nici nu-ți imaginezi câtă emoție mi-a dat vestea . Mi-a dat curaj, nu am renunțat la fotografie deși am avut și astfel de momente. Aveam impresia că nu o să am nicând o fotografie reușită.
R – Ce caută Lolli prin obiectiv? Liniște? Emoție? Perfecțiune? Poveste? Ordine? Evadare?
EB – Câte puțin din fiecare. Îmi doresc perfecțiune in still life. Așez obiecte. Le reașez dacă nu-mi place ce a ieșit. Mereu obiectele din fotografie trebuie să aibă cursivitate, să fie înrudite una de alta, sa existe un link între ele,să transmită ceva.
În peisaje evadare, liniște, emoție.
R – Te consideri un fotograf instinctual sau unul analitic? Sau poate o combinație între cele două?
EB – Cu siguranță ambele în funcție de ceea ce fotografiez.
R – Ai avut un mentor sau o inspirație fotografică? O persoană, un nume mare, o întâlnire, un curs?
EB – Mentor? Nu! Mentori? Da! Mentori fostu-mi-au conașii foarte avansați și pricepuți în ale fotografiei. Cursuri nu am făcut , în schimb am citit mult , am urmarit multe tutoriale . Am mers pe varianta ,,autodidact,,. Nume mari nu am întâlnit, nu am avut această onoare, dar dacă ar fi să aleg să cunosc pe cineva ar fi Evgenia Arbugaeva . Nu pe Annie Leibovitz cum ar spune cei mai mulți. Absolut deloc! Mie îmi place Evgenia. O admir! Atât de tenace,atât de răbdătoare…
R – Ce te atrage în mod special în peisaj? Este natura pentru tine refugiu, provocare sau libertate?
EB – Simplu! Libertate!
R – Există un loc care te cheamă mereu înapoi? Un peisaj care te reprezintă?
EB – Da! Când o să ai ocazia să privești deșertul la răsărit o să povestim. Mister, magie, miraj, poveste.
R – Cum lucrezi cu lumina în peisaj? Ești vânător de răsărituri, admirator de apusuri sau explorator de lumină moale?
EB – Realizezi că fiind o matinală sunt prietena cu răsăriturile dar nu întorc spatele nici apusurilor.
R – Ai avut vreodată o fotografie de peisaj care te-a emoționat chiar pe tine? Un moment în care ai simțit că ai surprins exact esența ta?
EB – Am mai mult de una. Nu aș putea spune asta sau asta. Nu! Fiecare răsărit are emoția lui, marchează un nou început. Un apus marchează o etapă parcursă.
R – În still life, lucrurile nu sunt găsite, ci construite. Ce îți place în modul acesta de a fotografia? Compoziția? Controlul? Jocul dintre obiecte și lumină?
EB – Cred că aici vorbim despre control. Totul stă în mâinile tale. Poți contura ideea și apoi să-i dai viață cu ce ai la îndemână.
R – Cum alegi obiectele? Te atrag culorile, formele, texturile sau poveștile lor?
EB – Mai degrabă poveștile. Dar nu ignor nici culorile sau formele. Și mai am așa… un fix. Nu-mi plac cadrele incărcate cu obiecte total diferite și fară logică sau contrastante ca dimensiuni.
R – Ai un cadru „ideal” de still life? Un setup preferat, o lumină, un fundal?
EB – Nu, nu am astfel de preferințe. Folosesc setări , lumina și fundaluri în functie de ce vreau să evidențiez.
R – Care este cea mai mare provocare în acest gen? Răbdarea? Perfecționismul? Tehnica?
EB – Cred că tehnica. Nu sunt fan tehnică. Mă consider ,,urechistă,, ca lăutarii de odinioară.
R – În portret, fotograful se apropie de om. Ce te-a atras spre acest gen? Curiozitatea? Dorința de evoluție? Emoția?
EB – Simplu! Emoția.
R – Când fotografiezi oameni, ce încerci să surprinzi în primul rând? Privirea? Gestul? Vulnerabilitatea? Povestea?
EB – Povestea.
R – Ce ai descoperit despre tine în acest proces? Te-ai surprins cu ceva?
EB – Aș zice tenacitatea. Când mă uit la fotografiile de acum 10 ani îmi vine să bag capul în nisip ca struții.
R – Îți dorești să explorezi portretul mai serios pe viitor? Există un stil portretistic spre care te simți atrasă?
EB – Nu, nu sunt fan portret. Sincer și cu mâna pe inimă. Dar daca ar fi să fac asta aș exclude din start portretul de studio. Este ceva fals in el. Este perfect. Totul este bun, frumos, ingenuu, perfect. Nu este așa. Realitatea este alta. Oamenii sunt predominant imperfecți și îmi plac așa imperfecți. Decât o perfecțiune falsă prefer o imperfecțiune reală.
R – Cum reușești să împaci disciplina administrativă cu libertatea creativă? Te ajută una să o echilibreze pe cealaltă?
EB – Foarte mult. Una combinată cu alta iți echilibreaza gândirea și actiunile.
R – Ce îți dă energie în comunitate și ce te obosește cel mai mult?
EB – Dacă faci referire la mica noastră comunitate, nimic nu mă obosește așa tare plăcându-mi să fac parte din ea și să mă bucur de ea.
R – Ce ai învățat despre oameni în toți acești ani de moderare? Despre felul în care reacționează, se exprimă, evoluează?
EB – Că pot greși , că se completează unii pe alții, deși nu pare. Că pot lega prietenii, deși sunt caractere total diferite. Că este frumos să poți privi cum se dezvolta, că la o adică pot muta munții împreună dacă – și pun asta în minte.
R – Ce rol are Conacul în viața ta — ca artist, ca om?
EB – Într-o descriere simplă –Acasă!
R – Ai un proiect fotografic pe care ai vrea să îl începi? O serie, o temă, o idee mai veche pe care ai vrea să o transformi în realitate?
EB – Hmmm… Greu dar și ușor. Am o pasiune ascunsă. Să fotografiez mâini. Da. Mâini. Și mi-aș dori o expoziție personală doar cu Mâini. Pentru că am zeci de fotografii cu mâini.
R – Unde se vede Lolli peste câțiva ani, fotografic vorbind? Mai mult peisaj? Mai mult portret? O fuziune între ele?
EB – Din toate câte puțin . Pic-Pic!
R – Dacă ai putea transmite un mesaj comunității, oamenilor care te așteaptă în fiecare dimineață la Conac, care ar fi acela?
EB – O….Dar le transmit în fiecare dimineața că-i iubesc, că tare mi-s dragi și că orice întâlnire cu ei virtuală sau reală este o adevărată emoție și plăcere.
R – În felul ei, Lolli rămâne una dintre cele mai surprinzătoare prezențe din Conac: uneori gălăgioasă și plină de efervescență, alteori tăcută și adâncită în propriile lumi vizuale. Dar, indiferent de starea în care o găsești, ea aduce mereu cu sine ceva prețios — sinceritate, bunătate și un fel aparte de lumină.
Fotografiile ei nu sunt doar cadre, ci frânturi dintr-o personalitate colorată, sinceră și sufletistă. Iar interacțiunea cu ea, fie că e plină de râsete, fie că e liniștită ca un apus, îți amintește că în spatele oricărei imagini stă un om care simte profund.
Așa e Lolli: imprevizibilă, caldă, ludică, intensă — și tocmai de aceea atât de iubită în Conac. Iar povestea ei fotografică abia începe să se scrie.
