Există fotografi care își construiesc un stil într-o singură direcție și fotografi care reușesc performanța rară de a spune povești diferite, cu aceeași forță și sensibilitate. Irina Condurachi face parte din cea de-a doua categorie.
În cadrul Galei LCF, Irina a urcat pe podium la două secțiuni distincte – Peisaj și Natură/Wildlife, demonstrând nu doar versatilitate, ci și o înțelegere profundă a luminii, a spațiului și a relației fragile dintre om și natură. Fie că vorbim despre ample respirații de peisaj sau despre întâlniri tăcute cu viața sălbatică, fotografiile ei au ceva în comun: răbdarea, respectul și emoția autentică.
Stăm de vorbă cu Irina Condurachi despre drum, inspirație, așteptare și despre bucuria de a fi, uneori, martorul discret al lumii așa cum este ea.
R – Pentru început, cine este omul din spatele aparatului? Cum ai început și ce te-a atras inițial: liniștea peisajului sau freamătul vieții sălbatice?
IC – Bine v-am găsit! Sunt omul din spatele aparatului Nikon, cu care îmi împart emoțiile și trăirile. Sunt Irina Condurachi, sau mai pe scurt “profa de mate”, cum le place tuturor să spună. Născută la malul marii, la Mangalia, m-am bucurat de mică de imaginea mării și de “coclaurile” sălbatice de pe malurile ei, locuri pe care le port în suflet. Cred că la început am fost fascinată de liniștea peisajului, dar fiind o fire mai impulsivă, am căutat să aduc o notă de adrenalină prin freamătul vieții sălbatice.
R – Fotografia de peisaj îți cere răbdare, iar wildlife îți cere reacție. Cum reușești să găsești echilibrul între cele două lumi?
IC – Dacă nu există un echilibru, totul devine instabil. Echilibrul între cele două lumi înseamnă armonie. Răbdare îți trebuie la ambele, iar perseverența este cheia succesului! Wildlife-ul îți pune în valoare autocontrolul, disciplinând întregul organism. Trebuie să știi să stai nemișcat, câteodată nu trebuie să respiri. Altădată trebuie sa înduri frigul, vântul, ploaia sau ninsoarea. Este ca un test de anduranță la care trebuie sa reziști fizic si mental. Totul ține de antrenament. Dar satisfacția este uriașă!
R – Ce te face să ridici aparatul la ochi? Lumina? Mișcarea? O emoție? Sau pur și simplu un instinct format în timp?
IC – Câteodată, fotografiez instant: apare o lumină deosebită, o pasăre, un animal, o umbră ciudată sau niște nori impresionanți. De cele mai multe ori îmi programez “ieșeala” la fotografie: studiez prognoza meteo, îmi pregătesc cardurile și bateriile.
R – Povestește-ne despre o dimineață sau un apus în care peisajul ți-a tăiat respirația. Ce ai simțit înainte să declanșezi?
IC – Am trăit multe apusuri extraordinare, dar cred că cel mai impresionant a fost cel trăit în Norvegia, când mă întorceam de la fotografiatul balenelor. Un apus sălbatic de roșu, într-o sălbăticie albă. M-au copleșit toate emoțiile și câteodată uitam să mai declanșez!
R – Iar acum invers: ai avut un moment wildlife în care inima ți-a bătut mai tare decât shutter-ul? Ce întâlnire cu un animal ți-a rămas în suflet?
IC – Întâlnirile nenumărate cu codalbul mi-au lăsat urme adânci pe retină. Și pe retina aparatului de fotografiat! Este o emoție care nu se poate povesti în cuvinte. Doar simt fiori prin vene și lacrimi în ochi, mai ales atunci când codalbul mă vede, se uită în ochii mei și mă înfruntă.
R – Spune-ne despre o fotografie care te-a provocat cu adevărat. A fost un peisaj greu accesibil? Sau un animal care părea imposibil de surprins
IC – Toate fotografiile din sălbăticie sunt un pic provocatoare. Și cele cu peisaje dar și cele cu păsări sau animale. Fotografierea balenelor în mediul lor natural mi se părea imposibilă, dar am reușit! Trebuie să le anticipezi următoarea mișcare, ca sa le poți surprinde în timp ce se hrănesc. Este fascinant!
R – În fotografia de peisaj, natura te primește în tăcere. În wildlife, uneori trebuie să fii invizibil. Cum se schimbă fotograful din tine în aceste două situații?
IC – Fotografia de peisaj presupune sa fii doar observator, în schimb, cea de wildlife presupune să te contopești întru totul cu natura, cu păsările și cu animalele. Să respiri în ritmul lor, să le simți și să trăiești prin ele.
R – Ce înseamnă pentru tine respectul față de natură? Există reguli personale pe care le respecți mereu când ești în teren?
IC – Regulile sunt foarte simple: nu te apropia prea mult de animale, nu le deranja, nu interveni în mersul firesc al vieții, fii “invizibil”.
R – Te-ai întors vreodată acasă fără nicio fotografie, dar cu o poveste frumoasă? Cum gestionezi momentele în care natura nu se lasă fotografiată?
IC – Întotdeauna găsesc ceva de fotografiat, chiar daca inițial mi-am propus altceva. Natura este spectaculoasă, trebuie doar sa o descoperi!
R – Care este fotografia ta de suflet – peisaj sau wildlife – și care este povestea ei? Ce te-a făcut să simți că „acesta este cadrul”?
IC – Fotografia mea de suflet, of, grea întrebare…sunt mai multe “de suflet”! Dar cred că preferata este codalbul din Deltă! Pentru că este codalbul nostru dobrogean!
R – Dacă ar fi să alegi un singur răsărit sau o singură întâlnire cu un animal ca să le păstrezi pentru totdeauna, ce ai alege? Și de ce?
IC – Cu siguranță că aș alege întâlnirea cu un animal. Probabil că prezența lui îmi rămâne undeva, în căsuța sufletului.
R – Ce îți dorești să simtă oamenii când îți privesc imaginile? Liniște? Admirație? Conectare? Libertate?
IC – Îmi doresc ca fotografiile mele sa transmită privitorilor deconectare totală din lumea nebună în care trăim și conectare la liniște, calm și trăire intensă a emoțiilor.
R – Ce sfat le-ai da fotografilor care vor să îmbine peisajul cu wildlife, dar nu știu de unde să înceapă
IC – Wildelife-ul începe chiar cu împrejurimile de lângă bloc/casă. Atât de multe păsări, gâze, fluturi și gândăcei așteaptă să fie fotografiați! Trebuie doar sa privești și să le descoperi!
R – Care este următorul loc în care visezi să ajungi cu aparatul foto? Un munte? O pădure? O deltă? O țară îndepărtată?
IC – Visez de mult să ajung în Scoția, Islanda, Patagonia și Antarctica. Știu, e lungă lista, dar e gratuit să visezi!
R – Ce a însemnat pentru tine locurile obținute la categoria Peisaj, dar și la categoria Natură/Wildlife?
IC – Am fost surprinsă când s-au anunțat premiile și că m-am regăsit pe lista câștigătorilor. M-am bucurat mult, sunt onorată și mulțumesc mult juriului pentru cele două premii III obținute la categoriile “Wildlife” și “Peisaj”. Știu că sunt foarte mulți fotografi din Conac care au fotografii excepționale, îmi pare rău că nu au participat, ar fi meritat din plin aceste premii!
R – Care crezi că a fost „magia” fotografiilor tale câștigătoare?
IC – “Magia” este doar emoția pe care o transmiți! ….și că am pus mult suflet în aceste fotografii!
R – Cum te motivează această reușită pentru proiectele tale viitoare?
IC – În general, particip la concursuri pentru autodepășire, nu pentru premii. Este o competiție cu mine însămi, încerc ca mâine să fiu mai bună ca cea de ieri. Îmi place să cred că fiecare fotografie pe care o voi face va fi și mai specială și voi transmite mult mai multă emoție și bucurie.
R – Iar pentru final: Ce înseamnă pentru tine fotografia? Un refugiu, o aventură, un mod de a respira sau o nevoie de a spune povești prin lumină?
IC – Pentru mine fotografia înseamnă trăire, evadare și șansa de a mă bucura în fiecare zi de lucrurile mărunte.
R – Podiumul Galei este, pentru mulți, un moment de confirmare. Pentru Irina Condurachi, el pare mai degrabă o oprire firească într-un parcurs construit cu răbdare, atenție și multă liniște interioară.
Între peisajele care respiră libertate și cadrele wildlife care surprind fragilitatea clipei, Irina ne reamintește că fotografia de natură nu este despre viteză sau spectacol, ci despre prezență, respect și privirea care știe să aștepte.
Îi mulțumim pentru imaginile care ne-au purtat mai aproape de natură și pentru emoția sinceră pe care o aduce, cadru cu cadru, în comunitatea Conacului Fotografilor.
