R- Haideți să îl cunoaștem puțin mai bine pe autorul acestor cuvinte și anume pe Ciprian Apetrei!
C.A – Despre mine, aflati ca sunt un profesor de filosofie ploiestean, aflat la varsta tineretii care incepe cu cifra 4, care a locuit cativa ani in Bretania. Am luat Ploiestiul meu drag cu mine, iar simpatia fata de cuvinte si nostalgia tarii m-au facut sa incep sa scriu pentru ziarele romanesti, cand eram acolo.
Am fondat atunci un proiect media independent, RoZoom Press, alaturi de alti jurnalisti romani din Diaspora, si m-am specializat in problematica romanilor de pretutindeni.
Scriu si literatura.
R – Ce este prioritar, pentru dumneavoastră, fotografia sau jurnalismul?
C.A. – Fotografia o practic ca o prelungire a cuvantului, un mod complementar de a scrie o poveste. De aceea prefer termenul filograf, adica filosof si fotograf.
Pentru mine scrisul si fotografia sunt impreuna, de aceea caut poze care spun o poveste, si atunci adaug vorbele. Sau, din cealalta perspectiva, la sfarsitul unei povesti caut o imagine care sa o ilustreze.
Am doua volume de poeme in proza ilustrate de fotografii, „Aici si acolo” si „Ai gasit ce cautam cu totii?”. Am mai ilustrat poezii ale prietenilor si am realizat calendare.
R – Cu ce fotografiați?
C.A. – Fotografiez cu orice, dintotdeauna. Nu stiu sa zic de unde a inceput, pare ca a fost o pasiune care m-a ales la o varsta frageda. O forma de curiozitate, un mod de a vedea frumosul si armonia din jurul meu. De aceea probabil ca interesul meu variaza in timp, de la fotografii de strada la arhitectura, de la peisaje la obiecte artistice.
Am avut o serie de Sony-uri de buzunar, cu care am inceput sa invat. Am trecut la un brigde Fuji, apoi la Pentax. Mai imprumut de la un prieten un Canon si de la altul un Nikon. Ca tot republicanul, impartial, carevasazica. Am mai folosit un telefon Nokia, un Samsung si acum un Sony.
Efortul este de timp, mai ales in partea de procesare. Se aduna si se tot aduna foldere intregi, carora nu le vine mereu la timp randul. Apoi cand pleci la drum cu pasiunea fotografiatului in brate, vezi mai multe decat ceilalti. Dar si petreci mai putin timp cu ei. Cateodata este obositor, dar nu te mai poti abtine. Tot cauti cadre frumoase, tot iti intrerupi orice alte activitati. Este si acesta un drog, ca toate pasiunile.
R – Ce satisfacții v-a adus fotografia? V-ați gândit să transformați într-o sursă de venit, dacă nu este deja, această pasiune?
C.A. – Mi-a adus bucurii personale. Este o mare satisfactie sa iti vezi o fotografie selectionata la o expozitie. Sau pur si simplu sa primesti complimente pentru ea, sa ti se spuna ca ai luminat un colt al orasului, pe langa care oamenii treceau cu indiferenta. Sau sa vezi zambetul incantat al cuiva care se regaseste intr-un portret facut de tine. O privire mai clara si mai atenta, aceasta ar fi marea satisfactie.
Ca o activitate lucrativa, pana acum nu a intrat in vederile mele. Dar de ce nu? Mi-ar placea sa dezvolt in priceperile mele jurnalismul foto si de eveniment, poate vreodata acestea vor aduce si venituri, nu doar plecari hai hui.
R –Un gand pentru membrii grupului La Conacul fotografilor?
C.A. – Daca aveti ocazia sa treceti prin Bretania, dati un semn. Ofer servicii de ghid contra cafea. Este o regiune foarte potrivita pentru fotografii, sunt peisaje frumoase, arhitectura traditionala bine pastrata si barci peste tot. Plus fructe de mare. Un colt de lume foarte agreabil. Valabil si pentru Ploiesti.
Ma bucur ca am ajuns la o sarbatoare a Conacului, sa ii cunosc de aproape pe cei pe cu care imi place sa cred ca erau deja prietenii mei. Si pe care ii identificicam cu subiectele fotografiilor, sigur ii recunoasteti: cel cu primaria, cel cu bancile, doamna cu pisicile sindicaliste, doamna cu florile, si multi altii. Ne-am convins ca nu am devenit fiinte virtuale. Si continuam sa (ne) fotografiem, ca sa ramana si dovada acestui lucru.
Conaselor si conasilor le urez sa isi pastreze entuziasmul si spiritul de echipa. La cat mai multe reuniuni si expozitii.
R – Mulțumim frumos, cu certitudine vă vom căuta când vom trece prin Bretania!
Un articol semnat : Nina Ninet