Fotografia ca drum, privirea ca responsabilitate

Există fotografi care adună imagini și fotografi care adună drumuri.
Pentru cei din a doua categorie, fotografia nu este o simplă succesiune de cadre reușite, ci o formă de a înțelege lumea – cu răbdare, cu tăceri asumate, cu întrebări care nu cer mereu un răspuns imediat.

Peisajul devine întâlnire, portretul – dialog, iar detaliul, o mărturie despre felul în care alegi să privești. Nu este vorba despre a vedea mai mult, ci despre a vedea mai atent.

Acest interviu nu este despre premii, ci despre ceea ce rămâne dincolo de ele: drumul parcurs, responsabilitatea privirii și bucuria profundă de a fi martor.
Unul dintre acești fotografi este Petre Dalea, Ambasador al Asociației Internaționale a Fotografilor de Artă.



R : Câteva cuvinte despre fotograful Petre Dalea ?

PD : Sunt pasionat de fotografie “din fragedă pruncie”. Am făcut fotografie alb/negru de când mă ştiu, prin 1986 am trecut la color iar în 1990-1991 am şi lucrat ca fotograf autorizat. Din 2013 m-am aplecat mai mult spre latura artistică a fotografiei și am început să particip la workshop-uri de fotografie, la diverse concursuri și la Saloane Naționale și Internaționale de Artă Fotografică.

Primul concurs de fotografie la care am caștigat – decembrie 2014, organizat de ghiduri-turistice (site dispărut între timp). Am participat cu o fotografie a cascadei “La Văioagă”. Premiul a fost un aparat foto Nikon CoolPix L29, un tricou și publicarea fotografiei mele într-un calendar al anului 2015.

Date tehnice despre relația mea cu fotografia și distincții obținute: 

– 2014 membru fondator – “Foto Club BANATUL MONTAN” din Reșița –

– 2016 –  membru A.A.F.R. – Asociația Artiștilor Fotografi din Români

– 2017 – Art. AAFR (artist al AAFR)

– 2021 – E AAFR (Excelență AAFR)

– 2024 – A FIAP – Artist al Federației Internaționale de Artă Fotografică

– 2025 – A IAAP – Artist al Asociației Internaționale a Fotografilor de Artă

– 2025 – Ambasador IAAP – Asociația Internațională a Fotografilor de Artă

PORTOFOLIU :

– 10 expoziții personale  (8 în Reșița și 2 în Anina).

– 50 expoziții colective în România: Reșița (20), Oțelu Roșu, Craiova (7), Brașov (2), Oradea (4), Carei (1), București (2), Râmnicu Vâlcea (1), Cluj-Napoca (1), Vulcan (1), Salina Ocnele Mari Vâlcea (6), Casa cu Lei – Bistrița (1), Salina Slănic Prahova (1), Târgu-Mures (1), Sighetul Marmației (1) și Mangalia (1).

– 20 expoziții colective internaționale: Viena – Austria, Belgrad – Serbia, Barcelona – Spania, Atena – Grecia, Milano – Italia, Amsterdam – Olanda, Berlin -Germania, Veneția – Italia, Sofia – Bulgaria, Ljubljana – Slovenia, Melbourne – Australia, Budapesta-2019-Ungaria, Tel-Aviv – Israel, Los Angeles – USA, Budapesta-2020-Ungaria, Hanoi – Vietnam, Monreal – Canada, Johannesburg – South Africa, Manila – Filipine și Bardejov – Slovacia.

– Participant cu fotografii acceptate (și unele premiate) la 55 Saloane Naționale și Internaționale de Artă Fotografică.

– Imagini publicate în: Better Photography Magazine, Cameracraft Magazine, LCF Photo-Magazin, Republica,  Revista 22, Vice, Zeppelin, Observator Cultural, Semenicul, Bocșa Culturala, Reflex, Arcadia, BIUAR, Gândul, Revista Arta.

Fotografiez oameni, cascade, lacuri, peisaje montane, close-up cu flori, insecte și diverse obiecte mici, nuduri și/sau fotografie tip budoire, mai fac din când în când fotografie de produs (culinar și nu numai). Uneori mai fac fotografii chiar și la nunți, botezuri, cumetrii – NBC    Pentru că am avut vreo 30 de ani tangențe cu presa, particip la multe evenimente publice, culturale și sportive unde fac fotografie documentară.



R : Când te uiți la premiile câștigate, ce vezi mai întâi: confirmarea muncii tale sau povestea fiecărui drum parcurs până la ele?

PD : O confirmare a muncii care include și drumul parcurs până la obținerea acestor rezultate.

R : A existat un moment în care ai simțit că fotografia a devenit mai mult decât o pasiune că a devenit o responsabilitate?

PD : Nu, nu cred că a existat un moment bine definit în care să zic că pasiunea pentru fotografie a devenit o responsabilitate. Fotografiez de plăcere și uneori aleg să particip la diverse saloane internaționale pentru a vedea dacă juriile acestora apreciază fotografiile mele. 

R : Ce înseamnă, pentru tine, să fii „un fotograf premiat”? Apasă acest titlu sau, dimpotrivă, te eliberează?

PD :  Nu mă simt apăsat de faptul ca uneori am fost premiat și nici nu cred că este vorba de vreo eliberare … poate doar de o mulțumire sufletească. Am început să particip la saloane internaționale de artă fotografică pentru că am dorit să verific locul în care mă aflu ca fotograf. Să văd dacă niște oameni cu mult mai multe realizări în domeniul fotografiei rezonează cu unele din fotografiile mele. Laik-urile de pe rețelele sociale nu reprezintă mare lucru pentru că, în general, sunt acordate de persoane care, în mare parte, nu au legătură cu fotografia artistică, așa că singura modalitate de verificare a fost participarea la diverse concursuri internaționale. M-au bucurat premiile, recunoașterile internaționale, iar când fotografiile mele nici măcar nu au fost acceptate în saloane internationale (pentru că se mai întâmplă și așa) am încercat să analizez ca să văd ce pot îmbunătăți.       



R : Ce te atrage, de fapt, la fotografia de peisaj: liniștea, grandiozitatea sau sentimentul că ești doar un martor mic într-o lume mare?

PD : Îmi plac drumețiile, îmi plac plimbările în natură și când văd un peisaj interesant mai fac și câte o fotografie. Nu am cum să nu apreciez linistea unui peisaj montan sau “gălăgia” unei cascade.

R : Există un peisaj care te-a schimbat ca om, nu doar ca fotograf?

PD : Ansel Adams spune că  „Nu faci o fotografie doar cu aparatul. O faci cu toate imaginile pe care le-ai văzut, cu cărțile citite și cu muzica pe care ai ascultat-o” așa că pot spune că fiecare peisaj te schimbă și ca om și ca fotograf. 

R : Cât de mult este răbdare și cât este instinct într-o fotografie de peisaj reușită? Crezi că un peisaj bun se caută… sau se așteaptă?

PD : Un peisaj se și caută, se și găsește întâmplător, dar doar dacă ai ochi să privești. Răbdarea poate însemna să te duci de mai multe ori într-un loc ca să vezi acel peisaj și la apus, și la răsărit, și pe ploaie sau ninsoare, și pe timp frumos sau pe ceață. Nu cred că e instinct sau talent, cred ca ține mai mult de cultura estetică formată de-a lungul timpului.   



R : Ce te face să te apropii foarte mult de un subiect? Curiozitatea, intimitatea sau dorința de a arăta ce alții trec cu vederea?

PD : Și una și alta – în primul rând e curiozitatea și dacă tot crezi că ai văzut și fotografiat ceva interesant, de ce să nu arăți și celorlalți. Până la urmă nu trăim singuri și izolați într-un turn de fildeș.

R : În fotografia close-up, detaliul devine personaj principal. Cum alegi acel detaliu „potrivit” și în ce măsură crezi că fotografia de aproape vorbește mai mult despre lume sau, de fapt, despre felul tău de a privi? Există cadre close-up aparent simple, dar cu o încărcătură emoțională specială pentru tine?

PD : Îmi place fotografia close-up, îmi plac micile detalii din natură și nu numai și îmi place să încerc să descopar detalii și unghiuri inedite. Spre exemplu am o fotografie cu o floare de magnolie editata alb/negru care seamană cu orice vrea cineva să își închipuie , mai puțin cu o floare. De fiecare dată când mă aplec să fac un cadru cu o floare sau un fluture (fotografii banale pentru unii), consider că am făcut o reverență în fața naturii pentru a-i mulțumi pentru toate frumusețile pe care, cu generozitate, ni le oferă.



R : Ce cauți prima dată într-un portret: lumina, expresia sau tăcerea dintre două gesturi?

PD : Expresia, gestul, lumina, sau după cum bine spui, tăcerea dintre două gesturi. 

R : Cât de greu este să „citești” un om înainte de a-l fotografia?

PD : E destul de greu de „citit” un om pentru că nu întotdeauna există o chimie între fotograf și subiect.

R : Portretul este, pentru tine, mai degrabă un dialog sau o formă de confesiune?

PD : Fac de obicei portrete neregizate, în afara unui studio, așa că aș zice că este mai degrabă un fel de dialog la distanță.



R : Există portrete pe care le-ai făcut și care te-au urmărit mult timp după ce ai închis aparatul?

PD : Încă nu am găsit acel portret care să mă urmărească mult timp după ce am închis aparatul și am editat fotografia.              

R : Ce te atrage la fotografia documentară: adevărul brut, povestea din spatele imaginii sau responsabilitatea de a nu cosmetiza realitatea?

PD : Am lucrat în presă și m-am obișnuit să particip la multe evenimente culturale, sociale, chiar și la unele sportive, iar acolo fac fotografie documentară, fotoreportaj și fotografie de peisaj social. Despre etica fotografiei documentare se poate discuta mult, mai ales în această perioadă când imaginile se pot manipula atât de ușor. E important adevărul, dar și povestea din spatele imaginii, iar uneori poate că e mai important să bagi aparatul foto în geantă și să pui mâna să ajuți.    



R : Unde trasezi limita dintre a fi martor și a interveni emoțional în ceea ce fotografiezi?

PD : Bineînțeles că te poate emoționa un eveniment fotografiat, dar trebuie să primeze onestitatea ta și nu “stoarcerea lacrimilor” cu orice preț.  

R : Cât de greu este să rămâi sincer într-o fotografie documentară, fără să cazi în dramatizare sau spectacol?

PD : Nu e greu sa rămâi sincer pentru că e mai simplu și personal sunt împotriva dramatizărilor și a spectacolului de dragul spectacolului.

R : Crezi că fotografia documentară are datoria de a pune întrebări, nu de a oferi răspunsuri?

PD :  Fotografia documentara poate pune și întrebări, poate oferi și răspunsuri, dar mai ales trebuie să rămână cât mai onestă. Alegerea cadrului, a momentului și a perspectivei implică inevitabil o selecție și o interpretare a realității. Astfel, fotografia nu este niciodată complet neutră, ci reflectă opțiunile profesionale și etice ale fotografului.



R : Ce te învață peisajul despre oameni?

PD : Despre oameni nu știu, poate doar cât suntem de mici în comparație cu peisajul.

R : Ce te învață portretul despre lume?

PD : Portretul m – a învațat că există o mare diversitate de tipologii pe care trebuie să le accepți.

: Dacă ar trebui să renunți la unul dintre ele, pe care l-ai păstra – și de ce? (chiar dacă doare)           

PD : De bună voie nu aș renunța la nici un gen fotografic, dar odată cu trecerea anilor poate că drumețiile vor deveni prea dificile, iar participarea la evenimente sociale prea obositoare și o să fac fotografii doar de pe balcon. 



R : Cât de important este echipamentul, în comparație cu ochiul și starea celui din spatele aparatului?

PD : La reușita unui cadru contribuie aproape în egala masură echipamentul și bucata aceea dintre ocular și ceafă. Nu poți să fotografiezi o pasăre în zbor dacă nu ai echipament potrivit, dar și cu echipament adecvat mai e nevoie de ochiul și pregătirea fotografului. Am fotografiat până în toamna trecută cu aparate entry-level. Prima dată cu un Canon 60D și obiectiv 28-135, iar apoi cu un Fuji XT4 cu obiectiv 18-135. Toate premiile și recunoașterile au fost obținute cu fotografii realizate cu aceste aparate, dar și cu multă pasiune și pregătire. Aparatul foto, dacă înveți setările, face o fotografie tehnic corectă, dar restul ține de ochiul și starea celui aflat în spatele aparatului … plus răbdare și pricepere la editarea imaginilor.   

R : Ce greșeală vezi cel mai des la fotografii aflați la început de drum?

 PD : Toți am fost cândva la început de drum și toți am cam făcut aceleași greșeli. După câteva cadre mai reușite aveam impresia că le știm pe toate și că noi suntem cei mai buni. 



R : Ce lucru ai învățat din eșecuri, dar nu din reușite?

PD : Pare un truism dar din eșecuri înveți mai mult decât din reușite pentru că te obligă să te  gândesti la greșelile pe care le-ai făcut și ce poți să faci ca să nu le repeți.

R : Ce te mai provoacă astăzi, după atâtea recunoașteri?

PD : Ma provoacă multe, am idei și proiecte pe care le-ași dori realizate. Sper doar ca timpul și sănătatea să-mi permită să le pun în practică. Pentru mine recunoașterile nu au fost un scop, ele au venit ca o consecință a muncii depuse.   

R : Mai există emoția „primului cadru bun” sau s-a transformat în altceva?

PD : Încă îmi place să fotografiez așa că emoția unui cadru bun există. Pentru mine fotografia nu este o sursă principală de venit așa că fără această emoție cred că aș renunța.   



R : Dacă fotografia ta ar rămâne doar printr-o singură imagine, ce ai vrea să spună despre tine?

PD : Că am fost un fotograf “tânăr și neliniștit” mereu în căutarea unor noi provocări. 

R : Ce sfat ai da unui fotograf care muncește mult, dar încă nu este „văzut”?

PD :  Să se gândească bine unde vrea să fie “văzut” și să își facă o strategie cât mai clară în domeniul respectiv, să aloce timp pentru a învăța și să persevereze pentru că rezultatele vor veni.  

R : Ce te face, chiar și acum, să ieși din casă cu aparatul în mână?

PD : Cred că este un pic prea sobru acest interviu așa că o să răspund la această întrebare într-o notă mai veselă:  “Încă mă chinuie talentul



R : Dincolo de genuri, tehnică sau recunoașteri, fotografia rămâne un gest simplu: ieșirea în lume cu aparatul în mână și cu inima deschisă.
Poate că adevărata validare nu stă în titluri sau distincții, ci în faptul că, după ani de drum, emoția nu dispare – doar se transformă.

Iar atâta timp cât există dorința de a privi, de a asculta și de a spune povești prin lumină, fotografia nu se încheie. Se continuă.

Îți mulțumim, Petre Dalea, și îți dorim drumuri senine și cât mai multe fotografii de excepție, în care privirea să rămână la fel de vie.










Leave a Reply

0 Shares
Share via
Copy link