În lumea fotografiei de portret, există creatori care nu surprind doar un chip, ci o poveste; nu doar o expresie, ci un adevăr interior. Alin Panaite se numără printre acești artiști rari. Fondator al unei școli de fotografie care a modelat sute de ochi și inimi pasionate, Alin este genul de mentor care transformă tehnica în emoție și emoția în artă.
Pentru el, portretul nu este un exercițiu tehnic, ci o întâlnire. O întâlnire între lumină și vulnerabilitate, între privirea fotografului și universul celui fotografiat. De aceea imaginile sale rămân în memorie: sunt curate, sincere, intime și totodată puternice.
Astăzi avem ocazia să pășim în culisele acestui fel de a vedea lumea. Să vorbim cu omul din spatele camerei, cu profesorul, cu fotografiul de portret care a inspirat și continuă să inspire o întreagă comunitate.
Bun venit în dialogul cu Alin Panaite, un nume care înseamnă excelență, eleganță și autenticitate în fotografia românească.
R – Cum ai descoperit pasiunea pentru fotografia de portret?
AP – Cred că mereu m-au interesat mai mult oamenii decât aparatele.
Sunt absolvent de Litere, dar mă pregătisem și am fost foarte aproape să dau la teatru…iar zona asta presupune multă interacțiune cu oamenii, o curiozitate despre cum sunt ei cu adevărat , dincolo de aparențe. În fotogafie, m-am trezit că stau mai mult de vorbă cu oamenii decât să schimb obiective. La un moment dat am realizat că ce mă fascinează nu e neapărat fotografia în sine, ci fața omului – felul în care se schimbă în funcție de cum reușești să scoți la suprafață anumite stări.
De aceea portretul a rămas zona în care mă întorc mereu, indiferent câte alte genuri fotografiez.
R – Ce te atrage cel mai mult la fața unui om? Ce te face să vrei să îl fotografiezi?
AP – Mă atrage tensiunea dintre ce arată și ce ascunde.
Sunt oameni care, din prima secundă, vin cu un zid: zâmbetul „pentru poză”, masca de serviciu. Și exact asta e cel mai important la portret, să reușești să treci dincolo de mască.
Nu caut perfecțiune, nu mă interesează trăsăturile „corecte”. Mă atrag ridurile, privirile incomode, grimasele care trădează ceva. Când simt că într-un om există o poveste care apasă pe interior, atunci vreau să-l fotografiez.
Evident, vorbim despre portrete autentice, cele pe care le fac pentru “sufletul meu” , proiecte personale sau expoziții de fotografie. Când lucrezi comercial, de multe ori nu ai timp să dai masca jos, sau nici nu-și dorește clientul asta…vrea să arate cât mai bine, adică să surprinzi fix masca pe care în alte condiții vrei să o dai jos.
R – Cum reușești să creezi o conexiune cu subiectul tău, astfel încât să-l surprinzi sincer, autentic?
AP – Încep prin a lăsa aparatul jos.
Nu „îi pozez” imediat. Stăm de vorbă. Îi întreb lucruri la care nu se așteaptă într-un studio foto: ce îi enervează, de ce se tem, ce nu le place la ei.
Fiind pasionat de psihologie, îmi place să citesc reacții, tăceri, micro-expresii. Când văd că începe să cadă masca – vine automat și fotografia sinceră.
Nu e magie. E încredere + timp + prezență. Le dau spațiu să fie cum sunt, nu cum „trebuie să iasă în poză”.
R – Ai un stil anume când vine vorba de lumină? Cum îți alegi atmosfera pentru un portret?
AP – Lucrez mult cu lumină simplă și direcțională.
Îmi place lumina care nu iartă, să pot să sculptez fața, nu s-o acopăr. De aceea multe portrete sunt în alb-negru: scap de culoare ca să pot lucra cu formă, volum și tensiune.
Atmosfera o aleg în funcție de om, nu invers. Sunt fețe care cer lumină dură, contras. Altele cer ceva mai soft, mai difuz. Important e ca lumina să susțină emoția, nu să fie „frumoasă” de dragul de a fi frumoasă.
În general, când vreau mai multă tensiune , fotografiez alb negru, pe fundal inchis, cu umbre destul de adânci. Folosesc un softbox destul de mare pentru o tranzitie fina de la lumina la umbra, chiar dacă las umbra mai adâncă, trecerea prefer să fie mai soft.
R – Ce portret ai făcut și nu-l vei uita niciodată? Ce emoție a stat în spatele acelui moment?
AP – Portretul meu preferat este acesta. Este Dan, un fost cursant al școlii de fotografie Avatar, un tip care avea foarte multe lucruri ascunse “dincolo de mască”. E printre primele fotografii făcute pentru proiectul “Fără Filtru”, care s-a concretizat în prima mea expoziție la Muzeul de Artă din Constanța. L-am mai fotografiat de multe ori pe Dan, pentru mai multe proiecte, dar tensiunea din privirea asta nu am mai surprins-o.
R – Ce te-a determinat să pornești o școală de fotografie?
AP – Meseria mea de bază este cea de profesor. Spuneam că sunt absolvent de Litere și dacă salariul de asistent universitar în 2004 nu era de 480 de lei ( ca să vă faceți o idee, în anul acela mă angajasem ca fotograf prima oară, la o agenție de publicitate, și aveam 1400 lei salariu ) poate aș fi rămas în sistem și eram acum în cu totul alt loc.
Așa că ideea școlii a venit natural…prin 2012 am fost invitat să susțin un workshop de fotografie în cadrul unui eveniment cultural…feedback-ul fost unul foarte bun și multă lume mi-a sugerat să deschid o școală . Eu făcusem, la randul meu, o școală acreditată în București, făcusem și cursurile de la Institul de fotografie din New York ( cursuri online…pentră că naveta până la New York era cam scumpă ), aveam tot ce trebuie pentru deschide scoală acreditată …după 3 luni și un dosar de 157 de pagini, aveam școala deschisă.
Am avut peste 800 de cursanți…sunt tare mândru de ce au realizat…mulți au făcut fotografie pentru sufletul lor, să evadeze din cotidian, dar sunt și zeci de oameni pentru care fotografia a devenit meserie full time, au deschis studiouri, fac fotografie de nuntă…când mă uit pe site-uri cu fotografi din Constanța, mă bucur să văd că peste 60% din ei sunt foștii mei cursanți.
Dar succesul și bucuria mea nu stă doar în asta, stă în fiecare privire care îți arată faptul că au înțeles ce le-am explicat. Pentru că aici e marea miză – mi-am dat seama că ăsta e, de fapt, atu-ul meu: pot să iau ceva foarte tehnic și să-l traduc în ceva digerabil pentru oricine.
Foarte mulți cursanți mi-au spus: „Am citit, am văzut clipuri, dar abia acum am înțeles.
Școala de fotografie a apărut din dorința asta: să creez un loc unde oamenii învață serios, dar fără să fie speriați de teorie. De atunci, mare parte din energie se duce acolo – și în cursurile online pe care le-am lansat recent, ca să ajung cu explicațiile și la cei care nu pot ajunge fizic la Constanța.
R – Cum este să treci din rolul de artist în cel de mentor? Ce ți se pare cel mai provocator?
AP – Nu le văd ca pe două roluri separate, ci ca pe două direcții care se hrănesc una pe alta.
Ca mentor, trebuie să fii foarte clar. Ca artist, îți permiți ambiguități. Provocarea e să nu pierzi focul personal în timp ce explici altora cum să facă.
Ce mi se pare cel mai greu este să adaptez explicațiile la niveluri foarte diferite, fără să diluez conținutul. Dar cred că fix aici stă și satisfacția: când văd că cineva care se declară „fără talent” începe să aibă rezultate bune doar pentru că în sfârșit a înțeles logica lucrurilor.
Și recunosc, mentoratul mi-a influențat și felul în care fotografiez. Explicând altora, mi-am clarificat și mie multe automatisme, dar am și “rezolvat” multe probleme înainte să mi se întâmple mie. Învăț câte ceva de la fiecare din cursanții mei, pentru că fotografia nu înseamnă doar tehnică și aparatură, înseamnă conexiune, energie, greșeli, comunicare. Și faptul că ai acces la atât de multe experiențe, întâmplări, oameni, este un avantaj incredibil pentru mine.
R – Ce vezi la un cursant și îți dai seama că „are stofă”?
AP – Nu mă uit după „talent”. Eu nu cred în idea de talent nativ, adică cineva care pune prima oară mâna pe aparat si face poze wow. Cred ca fiecare din noi avem un fel unic si fascinant de a vedea lumea, iar eu nu fac decât să le ofer cursanților mei intrumentele prin care să exprime ce au ei în minte și in suflet, și să le dau încredere să facă asta, să îi fac să înțeleagă că acolo e miza…să fii tu însuți și să arăți lumii cum o vezi tu.
Mă uit după curiozitate și încăpățânare. Cursantul care pune întrebări , care nu se mulțumește cu „așa se face”, care experimentează, greșește, revine – are șanse mari să devină fotograf bun.
Important e și felul în care privește imaginile – ale lui și ale altora. Când începe să vadă dincolo de „îmi place / nu-mi place” și poate formula de ce, acolo deja e alt nivel.
R – Cum crezi că a evoluat fotografia în ultimii ani, mai ales pentru cei care abia încep?
AP – A devenit, simultan, mai ușoară și mai grea.
Mai ușoară pentru că ai acces la echipamente bune și informație peste tot. Mai grea pentru că exact acest „peste tot” creează confuzie, comparație, presiune.
Cei care abia încep se pot pierde foarte ușor între 1000 de tutoriale contradictorii. De asta cred că acum e mai important ca oricând să ai un parcurs structurat: fie printr-o școală, fie prin cursuri online serioase, nu doar „tips & tricks” izolate.
R – Ai avut cursanți care te-au surprins prin viziunea lor? Povestește-ne o întâmplare.
AP – După cum spuneam, nu cred în idea de talent pur, nativ. Cred sincer că talentul se “educă”. Cea mai bună dovadă în sensul acesta este că din peste 800 de cursanți ( mă refer aici la cursurile fizice, de 6 luni, din Constanța) , au fost doar câțiva cursanți la care am rămas surprins de ce am văzut încă de la început. Ai fi tentat să spui că sunt talentati, dar era vorba tot de educație…în TOATE cazurile, fie erau pasionați de artă și aveau un metru cub de cărți și albume de artă acasă, fie erau pictori sau graficieni…deci era tot o formă de educație vizuală, pe care noi o îmbrăcăm în ideea de talent.
R – Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac cei la început de drum?
AP – Vor scurtături, vor totul mâine …repede, nu au timp sau chef să învețe așezat…caută rețete ale succesului rapid, cred că un obiectiv sau un aparat nou le rezolvă toate problemele. În fotografie e important să întelegi anumite lucruri, după care trebuie să exersezi pentru a-ți forma ochiul…să începi să vezi lumina, compoziție…toate lucrurile astea necesită un bun punct de plecare…de aceea insist mereu pe importanța educației structurate, nu bucățele de pe youtube…și mai trebuie un pic de timp să îți formezi niște automatisme…si astea nu pot fi făcute peste noapte
R – Ce sfat le-ai da celor care fotografiază portret și simt că „nu ajunge” ce fac?
AP – Aș zice așa:
Dacă simți că „nu ajunge”, e un semn bun. Înseamnă că vezi diferența între unde ești și unde ai vrea să fii.
Ca sfat concret: ieși din modul „poză frumoasă” și intră în „om interesant”, vorbește mai mult cu oamenii pe care îi fotografiezi…lucrează mai așezat cu lumina – nu lăsa totul pe „ce iese”
Și, foarte important: nu încerca să copiezi ce vezi pe Instagram. Ia ce te inspiră, dar adaptează la tine, la felul tău de a vedea. Portretul devine bun când e personal, nu când bifează trenduri.
R – Ce faci când îți pierzi inspirația? Cum te reconectezi cu fotografia?
AP – Nu stau să aștept „muza”.
De multe ori mă întorc la lucrurile simple: o singură persoană, o singură sursă de lumină, un spațiu gol.
Mă ajută și să mă întorc la predare: când explic altora, îmi reamintesc de ce îmi place fotografia. Și mă reconectez și prin proiecte personale fără presiune comercială – portrete făcute doar pentru mine, nu pentru un client.
Nu poți grăbi inspirația…nu îi poți pune deadline. De exemplu, după primul proiect – FĂRĂ FILTRU, îmi doream să continui cu ceva personal, dar nu știam cu ce. După vreun an, ascultam în căști melodia Muddy Waters, dela LP si mi-a venit instant idea unei serii de portrete în care noroiul să fie ca metaforă a răului care iese din noi…am cumpărat o găleată de nămol de Techirghiol si după un an a ieșit expoziția MUD, tot la Muzeul de Artă. Uneori inspiratia vine de unde nu te astepti…nu trebuie să o grăbești. Avea Cartier Bresson o vorbă faină – You just have to live and life will give you pictures.
R – Ce înseamnă, pentru tine, un portret reușit? Când simți că „gata, ăsta e”?
AP – Când simt că, dacă aș lua tot contextul, hainele, decorul, tendințele și le-aș da la o parte, omul rămâne clar.
Simt că e reuțit când mă uit la imagine și am impresia că am surprins ceva ce nu ar fi apărut într-o discuție normală, fără aparat. Un fel de adevăr mic, incomod sau tandru – dar autentic.
Nu toate portretele ajung acolo. Dar când unul reușește, îl simți imediat.
R – Cum vezi fotografia de portret în era filtrelor și a inteligenței artificiale? Mai e loc de suflet?
AP – E mai mult loc ca oricând – tocmai pentru că totul poate fi falsificat foarte ușor.
Filtrele și AI-ul pot face o față „perfectă” în câteva secunde. Dar nu pot crea o conexiune reală între doi oameni într-un studio. Acolo e miza. Tocmai asta a fost punctul de plecare a proiectului FARĂ FILTRU.
Eu nu sunt anti-tehnologie – o folosesc, o înțeleg. Dar cred că portretul care rămâne este cel în care se întâlnesc două vulnerabilități: a omului din fața aparatului și a celui din spate.
R – Cum arată pentru tine o zi perfectă cu aparatul în mână?
AP – Simplu: o zi în care am timp.
Timp să vorbesc cu omul, să testez lumina, să greșesc, să refac. Fără alergatul dintr-o ședință în alta. Una, două ședințe făcute așezat, cu oameni cu care chiar rezonez – pentru mine aia e ziua perfectă.
Nu are legătură cu locații spectaculoase sau recuzită scumpă. Are legătură cu luxul de a nu te grăbi.
R – Dacă n-ai fi fost fotograf, ce ți-ar fi plăcut să faci?
AP – Când eram în liceu, îmi doream foarte mult să devin actor. M-am și pregătit pentru asta. Dar nu îmi pare nicio secundă rău . Așa a fost să fie…îmi place enorm de mult ceea ce fac…fotografie și să predau.
R – Ai o rutină sau un ritual înainte de o ședință foto importantă?
AP – Îmi iau timp să-mi clarific ce vreau din ședința aia.
Nu intru cu mintea goală: îmi fac o idee de lumină, de stare, de direcție. În același timp, îmi las spațiu pentru ce aduce omul cu el.
R – Ce te inspiră cel mai mult în afara fotografiei?
AP – Oamenii, din nou.
Filme bune, teatru, muzică, literatură – orice formă de poveste bine spusă. Mă inspiră și arhitectura, desenul, chiar și dialogurile din viața de zi cu zi, la o bere cu prietenii.
De multe ori, ideile pentru portrete nu vin din alte fotografii, ci dintr-o replică auzită, un gest, sau cum am scris sim ai sus, dintr-o melodie ascultată.
R – Ce te face, după atâția ani, să spui: „Încă mai iubesc fotografia”?
AP – Faptul că încă mă mir.
Încă există momente în care mă uit pe ecran după un cadru și simt că s-a aliniat ceva ce nu puteam controla complet. Când un om se arată așa cum nu se arată de obicei și eu sunt acolo să surprind asta – îmi amintesc de ce fac ce fac.
Și, sincer, și contactul cu cursanții. Când vezi pe cineva cum pornește nesigur și, după câteva luni, își asumă fotografia lui – e greu să nu iubești meseria asta.
R – Dacă ar fi să lași un singur gând tinerilor fotografi care visează la o carieră în portret, care ar fi acela?
AP – Nu te îndrăgosti de echipament. Îndrăgostește-te de oameni.
Poți învăța tehnica, poți schimba aparatul, poți cumpăra obiective. Dar dacă nu ești curios de om, portretul va rămâne la nivel de „poză reușită”, nu de imagine care rămâne.
Și, la modul practic: caută să ai un parcurs de învățare serios – școli, workshopuri, cursuri online – nu doar bucăți rupte de pe internet. Îți salvezi ani buni de frustrare.
R – Și… ce ai spune despre comunitățile ca „La Conacul Fotografilor”? Contează ele în drumul unui fotograf?
AP – Da, contează mult.
Fotografia poate fi o meserie foarte solitară. Comunități ca „La Conacul Fotografilor” îți dau spațiu să vezi cum gândesc alții, să-ți pui întrebări, să primești feedback, să nu te mai simți „singurul nebun” care se frământă cu chestii din astea.
Cu condiția să nu rămâi doar la nivel de scroll și like.
Valorile reale apar când intri în dialog, când întrebi, când accepți să-ți fie analizate imaginile. Acolo începe, de fapt, creșterea.
R – Dialogul cu Alin Panaite ne reamintește că fotografia de portret nu este doar un meșteșug, ci un act de încredere și de sinceritate. Că în fața camerei nu se află doar un subiect, ci o poveste care așteaptă să fie spusă. Iar fotograful – atunci când este artist și mentor, nu doar tehnician – devine cel care dezvăluie această poveste cu delicatețe și respect.
Prin munca sa, prin școala pe care o conduce și prin felul în care înțelege lumina și emoția, Alin modelează nu doar imagini, ci oameni. Creează generații de pasionați care nu doar fotografiază, ci simt. Care nu doar învață, ci se transformă.
Îi mulțumim pentru generozitatea cu care a împărtășit din experiență și din viziune și pentru tot ceea ce oferă comunității fotografice.
Interviul se încheie, dar inspirația rămâne — exact ca o fotografie reușită: prezentă, profundă, vie.
