Selectați pagina

Jurnal de bord, saptamana 11

Jurnal de bord, saptamana 11

       Doar ce aparuse ultima fila de jurnal, a zecea saptamana. Nava se odihnea la ancora, asteptand intrarea in port, peste vreo trei zile. Faceam planuri de 1 mai, terminasem o lucrare la vinci, urma zi libera pentru baietii care lucrasera acolo. Putin dupa ora 7 seara, imi suna telefonul, imi spune comandantul ca la ora 8 trebuie sa avem masina gata. Intram? Nuuu, plecam. Spre Santos, 4 zile si ceva de mars. Pffff, ce mod sa iti inchei o zi de lucru in vremea capricioasa de afara, ba cu ploaie, ba cu soare. Merg sa dau vestile bune la baieti, ma privesc cu neincredere, au senzatia ca e o gluma.

As vrea si eu sa fie, dar nu e cazul..pregatim masina, plecam. Privim cu regret la luminile tarmului care se indeparteaza, cu si mai mare regret la semnalul telefonului care se duce usor, usor. Abia mai apucam sa mai dam cate un mesaj acasa si gata..

Ne pregatim sufleteste pentru urmatoarele zile. Dupa atata timp in apele astea, le stim ca pe bulevardele oraselor de acasa. Stim ce inseamna drumul spre sud, hula lunga travers, balanganeala, nesomn. E plin internetul de filmulete cu nave in furtuna, nave care se leagana, am si eu colectia mea, oamenii le vad, se minuneaza, comenteaza..unii ma intreaba cum e in realitate. Niciodata nu stiu ce sa spun, in legatura cu marinaria asta in general. Nu e ceva ce poti povesti usor, e ceva ce trebuie sa traiesti. Altfel nu ai cum sa stii daca iti place sau nu, daca „ai stofa” de lup de mare. Si nu, o plimbare cu barca in Delta sau cu vaporasul prin portul Tomis nu se pun. Cum sa pui omul care e obisnuit cu pamantul ferm, nemiscat sub talpi de o viata, sa isi inchipuie cum e cand toata casa lui se misca necontenit, inclinandu-se ba la stanga, ba la dreapta, ba inainte sau inapoi, saltand ca un cal naravas, cand tot ce nu e prins in podea ajunge gramada in mijlocul camerei, cand peretii scartaie. Cum e sa dormi in conditiile astea? Cum e sa incerci sa mananci, cand ciorba iti fuge din farfurie, iar farfuria dupa ea? Cum e sa stai la calculator incercand sa scrii si sa plece scaunul cu tine, tu incercand sa te opresti, ca un copil naiv, tinandu-te de tastatura? E greu de povestit, e greu de inchipuit.

Ma trezesc dimineata cu dureri in tot corpul, parca as fi muncit toata noaptea. Nu e departe de adevar, am muncit intr-un fel, incercand sa ma intepenesc intr-o pozitie in care sa pot dormi cat de cat. Grea misiune. Acum, cand mai avem cateva ore pana la sosire, parca nu ma mai deranjeaza asa de tare miscarea asta. Suna telefonul, iarasi comandantul, razand imi zice ca exista posibilitatea sa ne intoarcem din drum, inapoi de unde am plecat. Alte 4 zile. Mai avem combustibil destul? Fac un calcul rapid, nu prea, trebuie sa ne oprim pe drum undeva sa luam. Nu-mi vine sa cred, mi-a disparut si zambetul, iar leganatul a inceput sa ma irite iarasi..inca 4 zile asa? Sper sa nu..imi petrec urmatoarea ora in tensiune, rugandu-ma si la Poseidon si la Thetis si la Calypso si la toate zeitatile marii sa nu facem cale intoarsa..suna telefonul, nu ne intoarcem, mergem inainte si aruncam ancora..offf..palpitanta meserie mi-am ales si eu, noroc ca stau bine cu inima..

Ies la puntea principala sa ma linistesc, incerc sa fotografiez si soarele care apune ascuns de nori. Departe spre orizont, alta nava isi croieste drum in aceeasi directie ca noi. Ma intreb cat de bine au dormit ei, si cum se vede apusul de pe puntea lor. Oare e vreunul ca mine acolo, stand rezemat de copastie, admirand culorile cerului? Imi place sa cred ca da. Ii trimit un salut imaginar si ma retrag.

Un articol de: Cezar Gabriel

Lasă un răspuns

Abonează-te la newsletter-ul nostru

Partener recomandat!