Scrisoare către cei care au venit și au rămas

Conacul nu s-a născut mare.
S-a născut curios.
Cu oameni care au intrat timid, au stat puțin pe margine și au zis:
„Stau și eu un pic… doar mă uit.”

Și au rămas 12 ani.

Unii au venit cu aparate serioase.
Alții cu telefoane curajoase.
Unii știau ce e histograma.
Alții au aflat pe parcurs (și încă mai caută butonul).
N-a contat.
A contat cum au fost.

Au fost oameni care au învățat să primească o critică fără să închidă ușa.
O glumă fără să se supere.
Un sfat fără să-l ia personal.
(Și da… uneori și invers )

Conacul a fost, în toți acești ani, locul unde:
– se postează „încă una”
– se spune „nu e chiar așa”
– se pleacă supărat
– și se revine cu un zâmbet larg și o cafea.

Au fost răsărituri ratate, apusuri perfecte, carduri pline prea devreme și baterii moarte exact când „era momentul”.

Dar n-a fost niciodată liniște.
Și nici plictiseală.

În 12 ani, am învățat că fotografia nu e doar despre cadre.
E despre oameni.
Despre cei care te încurajează când nu-ți iese.
Despre cei care îți spun „mai încearcă”.
Despre cei care nu pleacă atunci când nu mai e comod.

Aceasta este scrisoarea noastră către cei care au venit dintr-un click și au rămas din prietenie.

Către cei care au făcut din Conac mai mult decât un grup.
L-au făcut o stare.
O glumă internă.
Un „ne vedem curând”.
Un „hai că merge și-așa”.

La 12 ani, Conacul nu numără membri.
Numără povești.
Râsete.
Reveniri.

Și da… uneori, mai numără și ani.

Foto – Radu Antal & Beniamin Andrei Lariu