Se spune că există locuri în care timpul nu curge la fel ca în lumea oamenilor.
Locuri ascunse printre stânci, unde diminețile se nasc din ceață, iar iarna nu vine pentru a acoperi pământul, ci pentru a-l transforma într-o poveste.
O fotografie de: Radu Suciu
Aici, între pereții de piatră ai muntelui, o veche casă privește de veacuri spre vale. Acoperișul ei roșu pare că păstrează încă amintirea verilor trecute, în timp ce zidurile au învățat să tacă și să aștepte.
Într-o dimineață, gerul a coborât peste ținut.
A îmbrăcat copacii în argint, a așezat dantelării de gheață peste fiecare ramură și a făcut ca întreaga vale să pară desprinsă dintr-un basm. Numai soarele, timid și îndepărtat, a reușit să atingă vârfurile stâncilor, pictându-le în aur.
Iar ceața…
Ceața s-a ridicat încet din vale, ca o mare albă, ascunzând pentru câteva clipe drumul, pădurile și toate lucrurile care aparțineau lumii de jos.
Doar casa a rămas deasupra ei.
Singură.
Tăcută.
Ca și cum ar fi păzit trecerea dintre două lumi.
Poate că, dacă ai fi ajuns acolo în acea dimineață, ai fi auzit clopotul unei porți deschizându-se undeva în trecut. Poate ai fi văzut o siluetă mergând încet pe drumul înghețat. Sau poate ai fi înțeles că unele locuri nu trebuie explicate.
Trebuie doar privite.
Pentru că sunt imagini care nu spun:
„Uite ce frumos este aici.”
Ci șoptesc:
„Ai grijă să nu uiți povestea acestui loc.”
Iar când ceața s-a ridicat în cele din urmă, iarna a rămas acolo, printre stânci și copaci, ca un paznic al unei lumi pe care timpul încă nu a reușit să o schimbe.
Un articol de: Bajan Sorin