Se spune că…

Cu mult, foarte mult timp în urmă, pe când pădurile aveau propriile lor glasuri, iar oamenii încă mai ascultau poveștile spuse de vânt, lumina și întunericul nu erau prietene.

Daniela Vrb / Ovidiu Domsa

Ziua îi aparținea luminii.

Noaptea îi aparținea întunericului.

Iar când soarele dispărea după munți, pădurile deveneau locuri în care nimeni nu îndrăznea să intre.

Se spunea că întunericul era atât de adânc, încât nici măcar luna nu reușea să-l străpungă.

Într-o seară, o fată care se întorcea spre sat s-a rătăcit în pădure.

A mers mult timp, încercând să găsească poteca, dar cu cât înainta, cu atât pădurea devenea mai întunecată.

Când nu a mai știut încotro să meargă, s-a așezat lângă un copac și a început să plângă.

Atunci, Luna a privit spre Pământ.

A văzut copilul singur în mijlocul pădurii și, pentru prima dată, i s-a făcut teamă pentru un om.

A trimis o rază de lumină printre nori.

Raza a coborât printre crengile copacilor și s-a oprit chiar asupra copacului lângă care stătea fata.

Și atunci s-a întâmplat minunea.

Scoarța copacului s-a albit.

Nu puțin.

Nu treptat.

A devenit albă precum zăpada și strălucitoare precum lumina lunii.

Fata s-a ridicat.

În fața ei, primul copac alb părea să-i arate drumul.

A mers câțiva pași.

Apoi a văzut un alt copac.

Și încă unul.

Și încă unul.

În scurt timp, o întreagă pădure de trunchiuri albe se ridica în jurul ei.

Mesteacănii.

Fata a urmat drumul printre ei și, înainte de răsărit, a ajuns la marginea pădurii.

A doua zi, oamenii din sat au întrebat-o cum a reușit să găsească drumul.

Fata le-a spus:

„M-a condus pădurea care păstrează lumina.”

De atunci, bătrânii au început să spună că mesteacănul este copacul care nu lasă lumina să moară.

Iar legenda spune că Luna i-a lăsat mesteacănului o parte din lumina ei.

De aceea, chiar și în cele mai întunecate păduri, trunchiurile lui par să strălucească.

Bajan Sorin/ Belu Gheorghe

Carmen Crisan Borzan/Christine Banciu

COPACUL ÎN CARE A RĂMAS LUMINA

Poate că de aceea mesteacănul are ceva aparte.

Nu este cel mai puternic copac.

Nu este cel mai masiv.

Nu impresionează prin dimensiune.

Dar are o frumusețe pe care cu greu o poți ignora.

Scoarța lui albă contrastează cu verdele pădurii, cu negrul umbrelor și cu maroul pământului.

Iar atunci când ceața coboară printre copaci, o pădure de mesteceni pare desprinsă dintr-o altă lume.

Poate dintr-un vis.

Poate dintr-o amintire.

Poate chiar dintr-o poveste pe care am uitat că am auzit-o cândva.

Corina Tatar/Dana Roman

Daniel Contiu/Daniela Rotar

MESTEACĂNUL – SIMBOL AL ÎNCEPUTULUI

În multe tradiții europene, mesteacănul a fost asociat cu puritatea, renașterea și începuturile noi.

Este unul dintre copacii care apar devreme după schimbările unui peisaj și care poate coloniza terenuri unde alte specii întâmpină mai multe dificultăți.

Poate tocmai de aceea oamenii au văzut în el un simbol al vieții care începe din nou.

Un copac alb într-o pădure întunecată poate fi privit ca o promisiune:

„După fiecare iarnă vine primăvara.”

Claudia Koblicica/Comsa Bogdan

DE CE NE ATRAGE ATÂT DE MULT O PĂDURE DE MESTECENI?

Poate pentru că natura a făcut aici ceva ce fotografii încearcă adesea să obțină prin compoziție.

Linii verticale.

Ritm.

Contrast.

Repetiție.

Spațiu negativ.

Lumină.

Trunchiurile albe se repetă asemenea unor coloane într-o catedrală naturală.

Uneori sunt drepte și ordonate.

Alteori se înclină, se suprapun și creează un adevărat labirint vizual.

Iar când lumina pătrunde printre ele, pădurea începe parcă să deseneze singură.

Fotograful trebuie doar să fie acolo.

Și să apese declanșatorul la momentul potrivit.

Denisa Deni/Gheorghe Rosa

Hardulea Marius/Iurea Gabi

CÂND PĂDUREA DEVINE POVESTE

O fotografie cu mesteceni nu este niciodată doar despre copaci.

Poate fi despre liniște.

Despre singurătate.

Despre copilărie.

Despre toamnă.

Despre un drum pe care nu știm unde îl vom găsi.

Sau despre întoarcerea acasă.

Uneori, o singură siluetă pierdută printre trunchiurile albe poate spune mai mult decât o fotografie spectaculoasă cu un peisaj întreg.

Pentru că fotografia nu ne arată întotdeauna ceea ce este acolo.

Uneori ne arată ceea ce simțim atunci când privim.

Iar aici este una dintre marile puteri ale fotografiei.

Să transforme un loc într-o stare de spirit.

Ruxandra Popa/Serban Emil

Stefan Popescu/Teodora Codreanu

LEGENDA CONTINUĂ

Se mai spune că, în nopțile cu lună plină, dacă ajungi într-o pădure de mesteceni și stai suficient de mult în liniște, vei vedea cum lumina lunii se plimbă printre trunchiuri.

Unii spun că este doar lumina.

Alții spun că este Luna care își caută copacii.

Iar bătrânii, care întotdeauna știau mai multe decât spuneau, aveau o altă explicație:

„Mesteacănul își amintește.”

Își amintește de noaptea în care Luna i-a dăruit lumina.

Își amintește de fata pierdută în pădure.

Și, de atunci, ori de câte ori un om rătăcit intră printre copacii lui, mesteacănul încearcă să-i arate drumul.

Nu neapărat spre casă.

Uneori, doar spre locul în care omul trebuie să ajungă.

Lajos L. Lorincz/Levi Bagy

Loredana Pavel/Maria Marculescu

MESTEACĂNUL ȘI FOTOGRAFUL

Poate că acesta este motivul pentru care fotografii se opresc atât de des în fața unei păduri de mesteceni.

Pentru că acolo nu găsesc doar un peisaj.

Găsesc o poveste.

Fiecare trunchi este o linie.

Fiecare umbră este un cuvânt.

Fiecare rază de lumină este o frază.

Iar ceața, atunci când apare, pare să șteargă intenționat câteva dintre cuvinte, lăsând privitorul să completeze povestea.

Fotograful nu mai fotografiază doar pădurea.

Fotografiază atmosfera.

Fotografiază tăcerea.

Fotografiază lumina.

Și, poate fără să-și dea seama, fotografiază chiar legenda.

Mihnea Ungureanu/Mircea Furdu

Mircea Nitulescu/Sever Moldovan

ȘI POATE CĂ…

Poate că legenda mesteacănului nu este despre un copac care a primit lumina Lunii.

Poate că este despre noi.

Despre nevoia noastră de a găsi lumină atunci când ne aflăm în întuneric.

Despre drumurile pe care le pierdem și pe care le regăsim.

Despre locurile în care ne oprim fără să știm de ce.

Și despre acele clipe în care natura ne face să tăcem.

Să privim.

Și să simțim.

Iar dacă, într-o zi, veți ajunge într-o pădure de mesteceni, opriți-vă pentru câteva secunde.

Priviți trunchiurile albe.

Ascultați vântul.

Uitați-vă cum cade lumina printre crengi.

Paul Varga/Paulian Prajitura

Pip Popescu/Raul-Adrian Filip

Și, înainte să ridicați aparatul la ochi, întrebați-vă:

„Oare ce poveste încearcă pădurea să-mi spună?”

Poate că veți găsi răspunsul într-o fotografie.

Sau poate că veți înțelege de ce, de atâtea veacuri, oamenii au privit mesteacănul și au crezut că în scoarța lui albă s-a ascuns o bucățică de lumină.

Resiga Cristian/Sabin Casoni

---

Todoran Florin/Viziunea Lui Nicu

Un articol de: Bajan Sorin