Eliezer Tătar – Portretul unui om care nu încape intr-o fotografie

    Cea mai frumoasă fotografie a lui Eliezer Tatar este, poate, cea care nu apare într-un cadru.

Nu e făcută într-o dimineață cu ceață, nici la un răsărit superb, nici pe vreun vârf de munte. Nu are reguli de compoziție, lumină perfectă sau un subiect așezat strategic.

Este portretul creat din mărturiile fotografilor din grup.

Fără să-și dea seama, fiecare a pus câte o piesă la puzzle.

Iar când toate piesele au fost puse împreună, a apărut portretul unui om.

Nu e un portret construit dintr-o singură impresie și nici dintr-o singură perspectivă. Pentru că unii îl cunosc de mult, alții doar din interacțiunile de pe grup. Unii au împărțit cu el drumuri, povești și momente, alții doar fotografii, comentarii și glume.

Și tocmai de aceea este atât de interesant ceea ce a ieșit.

Pentru că, deși fiecare îl vede prin propria “lentilă”, există câteva lucruri care revin firesc, aproape ca niște constante.

Decorul în care Eli “apare” cel mai des, este desigur Dumești, locul lui preferat.

„Datorită lui Eli am descoperit Dumeștiul, prietenia adevărată și omul fain.”

Pentru cineva, fotografia aleasă a fost pur și simplu Dumești.

Altcineva asociază „Dumești, socializare……lectură ”.

Pentru altcineva, „Dumeștiul rocks”.

Fiecare a găsit ceva care să-i amintească de Eliezer Tatar. Un loc. O stare. Un peisaj. O glumă. O pasiune. Un lucru pe care l-a observat la el sau, pur și simplu o asociere pe care numele lui o aduce cu sine.

Unii când se gândesc la Cluj, îl văd pe Eli, pentru că acolo e acasă. Dar și fotografia cu “Primăria din Dumești” îl reprezintă la fel de bine.

Sunt locuri care ajung să se lege atât de puternic de un om, încât, la un moment dat, nu mai știi dacă omul te duce cu gândul la loc sau locul la om.

Dumeștiul pare să fie unul dintre aceste locuri pentru Eli.

Acolo apar socializarea, lectura, prietenia, oamenii și poveștile lor. Acolo apare și una dintre cele mai frumoase mărturisiri: „Datorită lui Eli am descoperit Dumeștiul, prietenia adevărată și omul fain.”

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un om: să-ți deschidă o ușă către un loc și, odată cu locul, către niște oameni pe care altfel poate nu i-ai fi întâlnit niciodată.

Și, desigur, există ceața.

Ceața nu putea lipsi.

Pentru cine îl știe pe Eli, este mai mult decât un simplu fenomen meteorologic. Este subiectul principal în povestea lui fotografică.

„Un veșnic descoperitor de frumos și mare iubitor de ceață și fotografie de peisaj!”

„E clujean, iubește ceața și peisajele montane.”

„Energia ceții…”

Eli caută ceața. O așteaptă. O urmărește. O transformă în subiect și în motiv de plecat de acasă la ore la care alții încă negociază cu alarma.

Dar poate că ceața îl reprezintă și dintr-un alt unghi.

Pentru că trebuie să ai un anumit fel de a privi ca să vezi frumusețe într-un peisaj care pentru alții înseamnă vizibilitate redusă.

E nevoie de răbdare, experiență și, mai ales, de dorința de a descoperi ceva, acolo unde nu este totul evident.

Iar asta apare și în felul în care este descris omul Eli: calm, sensibil, iubitor de natură și de frumos, fără excese și fără nevoia de a face zgomot.

„Blândețea răzbate din tot ce face; nimic excesiv, totul natural!”

Dar Eli nu pare să fie descris doar de peisaje.

Este și despre oameni. Despre poveștile lor.

Despre locuri rurale și oamenii care le dau viață. Despre comunități și despre felul în care pot fi privite cu compasiune și respect.

Cineva a scris la fotografia aleasă: „Compasiune și respect față de comunitatea oamenilor vârstnici din zonele rurale… asta am dedus eu, sper să nu mă înșel”.

Iar altcineva a scris simplu, dar a cuprins tot:

„Un om minunat, adoră oamenii și poveștile lor, fotografia de peisaj și… berea Timișoreana iar dacă e cu ceață…e și mai bine.”

Și aici se întâlnesc cele două lumi ale lui Eli: frumusețea locurilor și frumusețea oamenilor pe care îi vede sau care îl înconjoară.

Pe de-o parte, peisaje de poveste, răsărituri și ceață.

Pe de altă parte, oameni, povești, prietenii și acele întâlniri care transformă o simplă ieșire într-o amintire prețioasă.

Despre Eli s-a mai spus că este „o persoană calmă, cu un pronunțat spirit artistic și administrativ. Iubitor de natură și frumos. Vorbește puțin și spune multe.”

Și poate că această combinație îl descrie destul de bine.

Are discreția omului care nu simte nevoia să fie permanent în centrul atenției, dar și suficientă prezență încât să fie remarcat.

„Un OM care nu se bagă n față, ca alții, acuma nici burtă nu are ca să se ia cu… alții.”

Pentru că, evident, niciun portret al lui Eli nu putea rămâne solemn până la capăt.

De fapt, umorul apare prea puțin în descrieri, dar se simte foarte bine printre rânduri.

Eli este genul de om cu care poți să faci caterincă, să râzi și să te simți bine. Cu el, o glumă nu trebuie explicată și o înțepătură nu vine la pachet cu supărare.

Tocmai de aceea, unele dintre descrieri își permit să fie mai șugubețe.

Pentru că are simțul umorului dezvoltat, cu el râzi mereu, despre orice.

Există însă și o altă calitate care e clar evidențiată: punctualitatea.

„Îmi place punctualitatea, dar el este Regele punctualității.”

Și e ceva să primești asemenea titulatură.

Nu într-un grup de fotografi. Nu într-un grup de prieteni. Ci, pur și simplu, între oameni.

Punctualitatea poate părea un detaliu banal, până când începi să înțelegi că ea vorbește despre respect, seriozitate și despre felul în care alegem să ne raportăm la timpul celorlalți.

Iar faptul că oamenii o observă spune ceva.

La fel cum spun ceva și cuvintele „omul potrivit la locul potrivit”.

În tot acest portret apare și cea mai importantă calitate dintre toate: capacitatea de a-i apropia pe oameni.

„Un om pe care nu-l poți privi doar prin ceea ce face, ci mai ales prin felul în care îi face pe ceilalți să se simtă.”

E greu să găsești un compliment mai puternic.

Pentru că fotografia, oricât de frumoasă ar fi, rămâne doar o imagine.

Dar felul în care îi faci pe oameni să se simtă rămâne ca o amprentă.

Iar despre Eli s-a spus că este un om „cald, generos și profund”, un om „mereu prezent atunci când cineva are nevoie de el”, un om care „are darul rar de a uni un grup și de a transforma oamenii din jur în prieteni”.

Asta nu mai ține de fotografie.

Asta ține de suflet.

Și, bineînțeles, există și descrieri care fac portretul mai personal.

Freelander…

Iubitor de pisici.

“Cititor înrăit.”

Berea Timișoreana.

Și, undeva deasupra tuturor, soția lui, despre care cineva a avut grijă să ne amintească că e “sufletul lui Eliezer”.

Pentru că, oricât de mult am vorbi despre fotografie, ceață, munți, Dumești sau bere, există lucruri care nu au nevoie de explicații.

Anumite lucruri sunt evidente.

„Eli e… Eli…”

Poate că acesta este, de fapt, cel mai greu de explicat lucru.

Sunt oameni pe care îi poți descrie în zeci de adjective și tot simți că ai ratat ceva esențial.

Pentru că un om nu este doar suma calităților sale, ci și modul în care se așază toate laolaltă.

Seriozitatea și caterinca.

Punctualitatea și plăcerea de a pierde vremea cu oamenii dragi.

Fotografia și poveștile.

Natura și comunitatea.

Ceața și lumina.

Clujul și Dumeștiul.

Peisajele spectaculoase și lucrurile simple.

Discreția și felul în care reușește, totuși, să strângă lumea în jurul lui.

„Eli e… cel mai cunoscut și aș îndrăzni să spun cel mai iubit conaș. Cunoscut ca domn primar… știe să strângă lumea în jurul lui, știe să se facă îndrăgit…”

Aceasta este concluzia care le leagă pe toate de mai sus.

Nu trebuie să fii cel mai gălăgios ca să fii remarcat.

Nu trebuie să fii mereu în față ca să fii important.

Nu trebuie să fotografiezi doar lucruri spectaculoase ca să surprinzi frumosul.

Și nu trebuie să cunoști un om de-o viață ca să observi ceva în el.

Uneori, vezi un peisaj și te gândești la el.

Uneori, vezi ceață.

Alteori ajungi în Dumești.

Sau în Cluj.

Uneori bei o bere.

Sau îți amintești de el când vezi o pisică.

Și, din toate aceste lucruri aparent disparate, se conturează încet aceeași persoană.

Acesta este adevăratul portret al lui Eli.

Nu unul făcut de un fotograf.

Ci unul făcut de zeci de priviri.

Fiecare a văzut altceva.

Unii au văzut fotograful.

Unii au văzut omul care iubește natura.

Unii au văzut pasiunea pentru ceață.

Unii au văzut sufletul sensibil care asculta poveștile oamenilor.

Unii au văzut punctualitatea.

Unii au văzut discreția.

Unii au văzut umorul.

Unii au văzut prietenul sau soțul Eli.

Unii au văzut omul care adună oameni.

Și fiecare a ales să pună în fața lui o imagine care, pentru el, spune: „Ăsta este Eli.”

Iar puse una lângă alta, imaginile nu mai vorbesc doar despre ceea ce îi place lui Eli.

Vorbesc și despre ceea ce lasă el în urma lui.

Un loc descoperit.

O poveste ascultată.

O fotografie făcută la momentul potrivit.

O glumă în orice conjunctură.

O prietenie.

O amintire.

Un drum.

O dimineață cu ceață.

Un răsărit.

O bere.

Un grup de oameni care, poate fără să-și dea seama când și cum, au ajuns să se simtă bine unii cu alții pentru că Eli era acolo.

Și poate că, până la urmă, aceasta este cea mai frumoasă fotografie a lui Eliezer Tatar.

Cea pe care nu o poate face niciun aparat.

Cea care nu încape într-o ramă.

Cea care nu are nevoie de lumina suplimentară, pentru că l-au pus oamenii în cea mai bună lumină.

Este fotografia pe care o poartă ceilalți în minte atunci când aud numele lui.

Eli.

Un om care caută ceața, dar găsește oameni.

Un fotograf care privește peisajele, dar nu ignoră poveștile din spatele lor.

Un om care vorbește puțin și spune multe.

Un om care nu se bagă în față, dar care știe să aducă lumea împreună.

Un om fain, spus mai simplu.

Iar dacă acestea sunt toate piesele puzzle-ului, atunci imaginea de la final este aceasta:

Un om fain, care a lăsat în urma lui mai mult decât imagini. A lăsat oameni care se bucură că îl cunosc și îl apreciază.

Un articol de: Diana Bunea