Ce nu se vede în fotografii

Dacă ar fi Conacul o fotografie, n-ar fi niciodată despre perfecțiune.

Ar fi despre ce nu se vede.

Nu despre cadrele finale, ci despre drumul până la ele.
Despre emoția de dinainte, despre îndoiala de după și despre oamenii care rămân în cadru chiar și atunci când aparatul e jos.

Diafragma ar fi larg deschisă.
Pentru oameni.
Pentru prietenii care au început cu „bună” și au ajuns la „ne vedem curând”.

Focalizarea n-ar fi mereu perfectă.
Uneori am fost neclari.
Alteori prea siguri pe noi.
Dar n-am ieșit niciodată din cadru unii pentru alții.

În 12 ani, am învățat că fotografia nu e doar despre lumină.
E despre răbdare.
Despre a aștepta.
Despre a reveni.
Despre a spune „mai încercăm o dată”.

Conacul a fost mereu locul unde nu s-au căutat doar imagini bune, ci oameni care să le înțeleagă.

Aici s-a râs mult.
S-a comentat serios.
S-au șters poze.
S-au refăcut cadre.
Și, uneori, s-au refăcut prietenii.

Dacă ar fi Conacul o fotografie, n-ar avea un fundal perfect.
Ar avea o poveste.

Cu zgomot.
Cu emoție.
Cu cadre trase din mers.
Cu răsărituri prea devreme și apusuri care au meritat așteptarea.

Și, mai ales, ar avea oameni care au ales să rămână chiar și atunci când nu mai era comod.