Hall of Fame

 Incercam sa prezentam povestea din spatele unei fotografii

Avem invitat, la “Hall of Frame”, pe Marian Iulian Gulie din Bucuresti , cu fotografia “Bobocul de rata” ce a strans peste 100 like pe grup!

Rep : Salut! De cand esti pasionat de fotografie?

Rasp : Salut!  Pot spune ca am crescut cu aceasta pasiune inca de mic. De cand ma stiu, tata avea un aparat pe film, de care eram foarte fascinat, dar cu care nu am prea avut ocazia sa ma joc. Primul meu aparat, un compact, l-am achizitionat insa multi ani mai tarziu. Dar am inceput sa iau pasiunea in serios acum sase ani si ceva, cand am cumparat primul D-SLR

Rep : Profesionist sau amator?

Rasp :  Un amator profesionist  🙂  Cat timp  fotografia nu este principala sursa de venit, nu cred ca putem vorbi de „profesionist”, in adevaratul sens al cuvantului.

Rep :  Stiu ca te simti atras de fotografia de studio;  cum ai ajuns  la wildlife?

Rasp :  Asa este. Fotografia de studio, sau portretele cu un pic de regie, ma atrag cel mai mult, dar aproape la fel de mult imi place sa pandesc o pasare sau un animal, cand sunt plecat in natura.

Rep :  Revenind la fotografia din Hall of frame, cum ti – a venit ideea?

Rasp :  Aici o sa fiu putin arogant, si o sa spun ca in saptamana in care m-am decis sa fac respectivul cadru, am vazut o multime de fotografii similare, care nu mi-au placut deloc. Vedeam un potential nefructificat

Rep : Ne poti spune, in cateva cuvinte, povestea bobocului de rata? Unde au fost facute fotografiile, de unde l – ai procurat, in cat timp a fost realizata fotografia, aproximativ cate cadre ai tras si, in final, unde a ajuns bobocul de rata?

Rasp : Pai toata povestea a inceput intr-o dimineata de sambata, pe la ora 7, cand am urcat in taxi si am colindat cateva piete din Bucuresti, cautand boboci. Am reusit intr-un final sa gasesc un singur domn care vindea, la targul de la Autogara Filaret. Am ales 3, si pentru ca erau murdari, a trebuit sa-i duc acasa si sa-i spal mai intai. Pe urma am mers la gara Basarab, pe o cale ferata dezafectata, unde am alergat cateva ore bune dupa ei, incercand sa-i surprind in ipostaze cat mai placute si ciudate in acelasi timp. Eram singur, si am tras cu un 70-200, intins pe burta, intre sinele de tren, de la 3-4 metri distanta, asa ca inchipuie-ti ca am facut cateva ture incercand sa-i asez. Din momentul in care plecam de langa ei, pana ajungeam la aparat, isi schimbau imediat pozitia. Abia dupa vre 3 ore mi-am dat seama ca daca scot doar unul din cutie, nu mai am problema cu alergatul si am inceput sa-i surprind individual. Asa a aparut cadrul respectiv. In total cred ca am stat 4 ore cu ei acolo, asta si pentru ca ii mai lasam sa-si faca si de cap din cand in cand. Trebuiau sa se simta si bine in timpul sedintei 🙂 La final, am dat bobocii unui domn care statea la curte si care mai avea acasa pasari.

Rep :  De la aceasta fotografie a trecut un an; modul de a concepe o fotografie s – a schimbat, vezi altfel fotografia,  tehnic  vorbind?

Rasp : Cu siguranta. S-au mai schimbat undele chestii de atunci. De exemplu,  planing-ul de dinainte de shooting  este mult mai detaliat fata de atunci si asta conteaza foarte mult. Ma ajuta sa reduc din timpul necesar unei sedinte. Am acumulat cunostinte noi, din carti, sau pentru ca m-am lovit de situatii cu care nu ma mai intalnisem. Aparatura este alta, si imi permite sa experimentez in plus, fata de ce aveam inainte. E imposibil sa nu apara schimbari, dupa perioade atat de mari.

Rep : Esti dispus la un mic experiment?

Rasp : Oricand 🙂

Rep : Sa repostezi fotografia  si sa vedem daca are acelasi  effect.

Rasp : Haha…Putem incerca. Am in minte chiar un remake, asta daca timpul imi va permite. Dar urmeaza sa vedem daca se va concretiza sau nu.

Rep : Multumim frumos pentru timpul acordat, lumina buna si te asteptam cu fotografia pe grup!

Rasp : Cu mare placere. Ne vedem acolo!